Începuturile organizării bisericești din Moldova trebuie căutate pe la jumătatea secolului al XIV-lea și puse în legătură cu eforturile de cristalizare a statului feudal Moldova. Se cunosc foarte bine legăturile puternice care se stabileau între conducerea politică a statelor feudale românești și reprezentanții de frunte ai Bisericii Ortodoxe din aceste noi formațiuni statale. Astfel, primii „descălecători” în Moldova au căutat să aibă pe lângă Curtea domnească un „întâistătător” al Bisericii locale. Cu toate că Biserica Ortodoxă din Moldova cunoaște o organizare definitivă abia în prima jumătate a secolului al XV-lea, totuși ea avea o viață intensă și înainte, prin existența multor biserici și a unei vieți monahale bine dezvoltate. Sentimentul profund religios al moldovenilor s-a vădit mai ales în obiceiul domnitorilor și boierilor de aici de a ctitori biserici și mănăstiri.

 Din analiza arhitecturii Bisericii „Sf. Nicolae” din Rădăuți se poate observa faptul că domnitorii moldoveni aveau obiceiul de a avea pe lângă Curtea domnească un vlădică. În altarul acestei biserici există o „prispă” arhierească, care atestă acest fapt. Deducem de aici că Bogdan I, întemeietorul statului feudal moldovean, avea la Curtea domnească un arhiereu, care, prin poziția sa, avea jurisdicție asupra tuturor clericilor din întregul cuprins al statului feudal Moldova. Ultimele cercetări în domeniu au dus la concluzia că Mitropolia Moldovei a luat naștere, cu statut canonic recunoscut de Patriarhia Ecumenică, înainte de septembrie 1386, deoarece la data menționată deja o găsim consemnată pentru prima oară într-un „manual bizantin de cancelarie” intitulat Expunere nouă. Acest lucru arată că Petru I Mușat a obținut mai dinainte recunoașterea noii organizări bisericești din Moldova, dar și faptul că primii ierarhi ai noii mitropolii au fost de neam grec, numiți de Patriarhia Ecumenică, ca și în cazul Mitropoliei Ungrovlahiei. Nu la mult timp după recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia Ecumenică a apărut un conflict între aceasta și statul moldovean, care a pornit de la refuzul conducerii politice moldovene de a mai accepta ca Biserica să fie condusă de ierarhi greci. De aceea, clericii pământeni apelează la Mitropolitul Antonie al Haliciului spre a hirotoni doi ierarhi moldoveni pe nume Iosif și Meletie. Iosif era persoana dorită de Petru Mușat să fie mitropolit al Moldovei pe lângă noua cetate de scaun a țării, Suceava, iar Meletie urma să fie episcop la Rădăuți, vechea capitală moldavă. Neînțelegând dorința moldovenilor de a avea un păstor spiritual din neamul lor, gest văzut ca o pretenție la autocefalie, Patriarhia Ecumenică a continuat să impună pe scaunul mitropolitan de la Suceava un reprezentant propriu, stârnind astfel indignarea autorităților și clerului moldovean, care au continuat să-și susțină cauza. Astfel, s-a ajuns la relații foarte tensionate ce au culminat cu anatema pe care Mitropolitul grec Ieremia, trimis să ocupe scaunul de la Suceava, a aruncat-o asupra întregii țări: domn, cei doi ierarhi, clerici și poporul întreg. Această situație dificilă, mai ales în contextul european de atunci (prozelitismul catolic și pericolul otoman), a făcut ca ambele părți aflate în conflict să dorească stingerea lui. Următorii domni de la Suceava, după moartea lui Petru I Mușat, adică Roman I Mușat și mai ales Ștefan, au dus tratative cu Patriarhia Ecumenică dorind aplanarea definitivă a neînțelegerilor ce au dus la această stare nedorită de ambele părți. Demersurile au fost sortite eșecului și de aceea, nu după mult timp, era rândul Patriarhiei să înceapă unele demersuri de împăcare cu Moldova. Astfel, prin 1397, Patriarhia de la Constantinopol trimite în Ungrovlahia pe Mitropolitul Mihail al Betleemului, cu mandatul de a aduce sub ascultare Biserica moldovenească. Din dorința de a împlini această misiune, Mihail ridică anatema aruncată de Ieremia asupra clerului și a poporului, rămânând sub blestem în continuare boierii și cei doi ierarhi, Iosif și Meletie. Acest act de clemență era menit de a câștiga adeziunea maselor largi ale populației din Țara Moldovei și sprijinul acesteia în vederea ocupării scaunului mitropolitan de la Suceava. Nici prin acest gest de bunăvoință Mihail nu a reușit să-și ducă la îndeplinire planul.

Abia după urcarea pe tron a lui Alexandru cel Bun, prin 1401-1402, Patriarhia Ecumenică, în fruntea căreia se afla Patriarhul Matei, va consimți recunoașterea validității hirotoniei mitropolitului Iosif și, astfel, Mitropolia Moldovei este recunoscută oficial de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Acest lucru a fost consfințit prin Gramata patriarhală adresată de Matei, Patriarhul ecumenic, către domnul Țării Moldovei, Alexandru cel Bun, la data de 21 iulie 1401. Potrivit unei vechi tradiții, Catedrala Mitropoliei Moldovei a fost inițial Biserica Mirăuți din Suceava, ctitoria lui Petru I Mușat, aflată în apropierea Curții domnești. Acest lucru îl amintește și monahul Misail într-o adnotare făcută la Letopisețul lui Grigore Ureche. După modelul bizantin, unde vlădicii aveau în catedrale moaștele unor sfinți, Iosif, Mitropolitul Moldovei, devenit și sfetnic domnesc, sugerează lui Alexandru cel Bun să strămute moaștele Sfântului Mucenic Ioan din Trebizonda, care se aflau în Cetatea Albă, la Suceava și astfel acest lucru să întărească și mai mult scaunul domnesc și cel vlădicesc al capitalei țării. Acest lucru are loc prin 1415 și este consemnat în mai multe documente. Toate vorbesc de solemnitatea primirii moaștelor de către Mitropolitul Iosif și mulțime de clerici, călugări, boieri și mireni în locul numit „Poiana Vlădicii”, undeva în apropiere de cetatea de scaun, Suceava, și, apoi, cum întreg alaiul pornește spre Biserica Mirăuți, unde vor fi așezate spre închinare.

Vlădica Iosif, considerat primul mitropolit al Moldovei, apare pentru ultima dată într-un hrisov la anul 1408, 16 septembrie. Faptul că el participă la solemnitățile prilejuite de aducerea la Suceava a moaștelor Sfântului Ioan și că prin anii 1416-1418, la Constantinopol, se afla un nou mitropolit care dorea recunoașterea din partea Patriarhiei Ecumenice, presupunem că Iosif a trecut la cele veșnice între 1416-1417. Cât privește urmașii lui Iosif, documentele și însemnările sunt deficitare în a prezenta o listă completă și clară privind numele acestora și anii de păstorire. Potrivit unor surse grecești destul de confuze, al doilea mitropolit al „Moldovlahiei” a fost Macarie, între anii 1415-1429. Acest lucru îl arată și o inscripție grecească datată 1428, care amintea de Mitropolitul Macarie al „Moldovlahiei și al părților de lângă mare”. Până la începutul domniei lui Ștefan cel Mare, potrivit listei întocmite de istoricul Nicolae Iorga în vol. II al Istoriei Bisericii Românești, pe scaunul mitropolitan al Moldovei s-au succedat următorii ierarhi: Grigorie, Damian (1437-1449), participant la Sinodul de la Ferrara-Florența (1437-1439).

Din cele relatate mai sus rezultă că în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și prima jumătate a celui următor în Moldova pulsa o intensă viață eclesială. Numărul mare de biserici și mănăstiri menționate în documentele vremii arată că în Mitropolia Moldovei exista o puternică tradiție în arta construcției care va atinge apogeul prin stilul ștefanian, ce reprezintă o sinteză între stilul gotic și cel bizantin.

Dacă în prima jumătate a secolului al XV-lea știrile despre Mitropolia Moldovei au fost destul de sărace și proveneau din izvoare externe, în partea a doua a acestui veac informațiile se înmulțesc și provin și din surse interne. Viața bisericească va atinge un apogeu necunoscut până atunci, în primul rând în timpul domniei Sfântului Voievod Ștefan cel Mare (1457-1504). Sub această domnie se consolidează organizarea bisericească, se construiesc și se consolidează cele existente, apoi se acordă danii, scutiri sau alte ajutoare mitropoliei, episcopiilor, așezămintelor monahale, iar pe plan extern se întăresc legăturile existente cu Bisericile Ortodoxe surori și se pun bazele unor colaborări noi. Tot acestei perioade este caracteristică susținerea materială a unor Biserici surori din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Sf. Munte Athos, aceste ajutoare contribuind la o bună frățietate între Bisericile și popoarele ortodoxe.

Pentru a duce la împlinire aceste realizări deosebite, Voievodul Ștefan a fost susținut și de cei doi mitropoliți care au păstorit în scaunul de la Suceava mai mult de o jumătate de veac: Teoctist I (1453-1478) și Gheorghe (1478-1508). Sub păstorirea lui Teoctist I, la 3 septembrie 1470, a fost sfințită Mănăstirea Putna, în a cărei biserică a și fost înmormântat vlădica Teoctist împreună cu vrednicul ei ctitor.

În timpul păstoririi Mitropolitului Gheorghe, Ștefan Voievod a ctitorit sau refăcut cele mai multe din ctitoriile sale, ierarhul de la Suceava fiind cel care le-a și sfințit. Tot Mitropolitul Gheorghe l-a prohodit pe marele Ștefan după trecerea la cele veșnice (2 iulie 1504).

Înflorirea vieții bisericești din această perioadă istorică a însemnat creșterea încrederii în instituția Bisericii, astfel că mitropolitul era și un înalt demnitar al țării, devenind, totodată, prim sfetnic domnesc. Încrederea deosebită de care se bucura mitropolitul în fața domnitorului Moldovei o arată și faptul că el și uneori chiar episcopii sufragani formau completul de judecată nu numai în procesele bisericești, dar și în cele civile și chiar penale. În cazul în care judecata o făcea însuși domnitorul, întâistătătorul Bisericii se afla negreșit în dreapta lui.

Așadar, secolul al XV-lea a însemnat pentru Biserica din Moldova un amplu proces de dezvoltare și consolidare. Acest lucru a necesitat o mai bună organizare administrativ-teritorială a mitropoliei pentru a putea răspunde mai prompt diverselor probleme cu care se confrunta atât clerul, cât și laicatul.

Așa se explică înființarea Eparhiei Romanului. Trecând peste divergențele istoricilor legate de întemeietorul ei considerăm, ca majoritatea cercetătorilor, că această eparhie a luat ființă încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Considerentele înființării episcopiei la Roman erau legate nu numai de imposibilitatea unui singur ierarh de a gestiona toate problemele bisericești, dar și de necesitatea existenței a trei arhierei eparhioți, ca în cazul unei hirotonii arhierești să nu se mai apeleze la ierarhi străini și, deci să se evite trimiterea candidaților la arhierie în afara hotarelor țării, eludându-se astfel unele pretenții ce se puteau ivi din acest obicei. Primii ierarhi ce au păstorit la Roman nu se cunosc. Doar din anul 1445, potrivit pomelnicului slavon de la Mănăstirea Bistrița, sunt pomeniți doi episcopi: Ioan și Samuil.

O dată cu moartea domnitorului Alexandru cel Bun s-au iscat mari neînțelegeri între fiii săi, Ștefan și Iliaș, determinate de succesiunea la tron. Aceste animozități s-au stins abia în 1435, când cei doi au hotărât împărțirea Moldovei în două; Iliaș va domni peste partea de nord a Moldovei, numită Țara de Sus, cu capitala la Suceava, iar Ștefan peste jumătatea de sud, numită Țara de Jos, având centrul politic și bisericesc la Roman. Pentru a crește prestigiul „țării” sale, Ștefan va proceda și el la declararea Episcopiei Romanului drept mitropolie, iar episcopul de aici va fi numit și el mitropolit. Acest lucru îl arată un document legat de desfășurarea Sinodului de la Ferrara-Florența, datat 30 iulie 1437. Acest act, menționând pe participanții de la sinod, amintește că în Moldova existau doi arhiepiscopi și că Biserica Ortodoxă din Moldova a trimis la sinod doi delegați: pe grecul Damian al Sucevei și pe protopopul Constantin, locțiitor al Moldovlahiei (de Jos), deci a Episcopiei de Roman, devenită acum mitropolie. Cele două mitropolii au existat cel mai probabil până-n anul 1442, în luna decembrie, când Ștefan ucide pe fratele său, rămânând astfel unicul domnitor peste cele două „țări” moldave. Deși în unele hrisoave de după această dată Episcopia de Roman mai este numită „mitropolie” asta nu înseamnă că ea mai păstra acest statut și în realitate. Această denumire era cel mult onorifică, voind a sublinia importanța acestei urbe în ținutul „de Jos” al Moldovei.

Faptul că atât Ștefan, fiul lui Alexandru cel Bun, apoi Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare și însuși Voievodul Ștefan fac numeroase danii Episcopiei de Roman, arată încă o dată importanța acestei eparhii care juca rolul unei veritabile „mitropolii a Țării de Jos”. Acest lucru este întărit și de tradiția ca pe scaunul mitropolitan de la Suceava să urce episcopul de Roman, care avea evidentă întâietate față de cel de la Rădăuți sau de la Hușii de mai târziu.

Din aceleași rațiuni, ca și în cazul Episcopiei Romanului, a fost înființată și Eparhia Rădăuților. Istoricii au purtat multe discuții asupra începuturilor acestei episcopii. Unii îl socotesc întemeietor pe Alexandru cel Bun, alții pe Ștefan cel Mare. Cert este că prima reședință a ierarhilor moldoveni a fost pe lângă Biserica „Sf. Nicolae” din Rădăuți, ctitorită de Bogdan I și devenită necropolă domnească în a doua jumătate a sec. al XIV-lea (opinia istoricului Dimitrie Dan). Într-un pomelnic de mai târziu al Episcopiei de Rădăuți, copiat în 1780 după un exemplar mai vechi, sunt trecuți următorii ierarhi: Nicolae, Ștefan, Iosif, Meletie, Lavrentie, Grigorie, Sava, Ghelasie. Primii ierarhi, Nicolae și Ștefan, au păstorit în timpul domnitorilor Bogdan I și Lațcu, iar Iosif a fost promovat în scaunul de la Suceava ca primul mitropolit al Moldovei, fapt care a generat cunoscutul conflict cu Patriarhia Ecumenică. După mutarea Curții domnești și o dată cu ea a scaunului episcopal de la Rădăuți la Suceava și ridicarea lui Iosif, Episcopul de Rădăuți, la rangul de mitropolit, aici va rămâne o simplă episcopie sau mai degrabă scaunul unui episcop vicar, care avea o jurisdicție foarte restrânsă comparativ cu mitropolia și, mai târziu, cu Episcopia de la Roman.

Secolul al XVI-lea găsește Mitropolia Moldovei într-o stare de declin, mai ales în jumătatea a doua a acestui veac, după ce cunoscuse o înflorire extraordinară datorată mai ales Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, care a arătat o grijă deosebită față de Biserică și slujitorii ei. Această decădere se datorează în primul rând dominației otomane asupra Moldovei, care a devenit din ce în ce mai opresivă datorită creșterii exagerate a dărilor către Poarta Otomană. Domnii Moldovei erau numiți direct de către Poartă, ceea ce a dus și la o asuprire a Bisericii, ierarhii fiind obligați să susțină politica domnitorilor, care de multe ori era potrivnică poporului și Bisericii.

Dintre mitropoliții care au păstorit în această perioadă se remarcă Teoctist al II-lea, un mare cărturar, numit „bărbat ca nimeni altul, învățătorul Moldovei”, care a păstorit între 1508-1527. A fost înmormântat la Mănăstirea Neamț, care a fost sfințită în 1497, în timpul stăreției sale la Neamț, de unde a urcat pe treptele ierarhiei bisericești. Mai amintim câțiva ierarhi de seamă: Calistrat (1528-1530); Teofan I (1530-1546); Grigorie Roșca (1546-1551), Gheorghe de la Bistrița (1551-1552); Grigorie al II-lea de la Neamț (1552-1564); Teofan al II-lea (1564-1574; 1578; 1582-1588); Anastasie (1574-1577). Mitropolitul Gheorghe Movilă a păstorit în mai multe rânduri: din 1588 până în 1591, a doua oară între 1595-1605. Acesta făcea parte din marea familie boierească a Movileștilor. În timpul lui s-a înființat o nouă eparhie sufragană Mitropoliei Moldovei, cea a Hușilor, în 1598, primul episcop fiind Ioan.

Episcopiile sufragane Roman și Rădăuți au avut, în secolului al XVI-lea, mai mulți ierarhi de seamă care au sprijinit dezvoltarea vieții duhovnicești și culturale a acestei perioade.

Secolul al XVII-lea va însemna pentru Mitropolia Moldovei un veac de dezvoltare culturală fără precedent. În această perioadă se remarcă mitropolitul Anastasie Crimca (1608-1617; 1619-1629), ctitorul Mănăstirii Dragomirna, și inițiatorul vestitei școli de miniatură, înființată în propria-i ctitorie, dar și fondatorul primului spital ridicat cu cheltuiala mitropoliei.

Însă cea mai strălucită personalitate din acest veac a fost, fără îndoială, Mitropolitul Varlaam (1632-1653). Păstorirea lui stă sub semnul mai multor împliniri istorice: înființarea celei dintâi tipografii din cadrul Mitropoliei Moldovei, în care au apărut primele cărți de teologie în limba română (cea mai importantă fiind Cazania lui Varlaam, un monument al literaturii române); s-a întrunit Sinodul Panortodox de la Iași, 1642, care a aprobat Mărturisirea de Credință Ortodoxă a Sfântului Petru Movilă, Mitropolitul Kievului; s-au ridicat biserici și mănăstiri dintre care cea mai importantă este Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, în care au fost aduse în anul 1641, de la Patriarhia Ecumenică, moaștele Sfintei Parascheva. Personalitatea de excepție a Mitropolitului Varlaam este reliefată și prin candidatura acestuia la scaunul patriarhal de la Constantinopol, din anul 1639. Toate aceste realizări de marcă s-au datorat în bună parte și sprijinului de care s-a bucurat Vlădica Varlaam din partea marelui domnitor moldovean Vasile Lupu (1634-1653). Prin rodnica sa arhipăstorire, Varlaam și-a înscris numele în rândul marilor ierarhi cărturari din trecutul Bisericii, iar scrierile și traducerile sale în limba română au apărat și sprijinit Ortodoxia, contribuind la unitatea limbii și credinței românești mai ales în Transilvania, unde Biserica Ortodoxă se confrunta cu prozelitismul catolic și calvin.

Tot în secolul al XVII-lea se remarcă personalitatea excepțională a Mitropolitului Dosoftei al Moldovei (1671-1674; 1675-1693). Înscriindu-se în rândul ierarhilor cărturari ai Mitropoliei Moldovei, Mitropolitul Dosoftei a fost preocupat îndeosebi de probleme cărturărești alcătuind sau traducând cărți de învățătură teologică, de cult sau cu caracter istoric și literar. Poate fi socotit primul poet al literaturii române, versificând Psaltirea lui David, tipărită în 1673. Tot în timpul păstoririi lui se petrece un eveniment deosebit pentru istoria Mitropoliei Moldovei. În anul 1677, la 29 martie, domnitorul Antonie Ruset a dat un decret prin care hotăra strămutarea reședinței Mitropoliei Moldovei la Iași, sediul fiind stabilit inițial pe lângă Biserica „Sf. Nicolae Domnesc”. Același domn ridică împrejurul acestei biserici ștefaniene mai multe clădiri pentru buna funcționare a sediului mitropolitan. Din acestea, astăzi se mai păstrează doar una, numită „casa Dosoftei”.

Deși acest veac a fost plin de încercări (invazia otomană și cea polonă, prozelitismul calvin și catolic), Mitropolia Moldovei, cu eparhiile ei sufragane, a cunoscut o evoluție, mai ales în sectorul cultural, prin dezvoltarea tipăriturilor, a traducerilor și chiar prin apariția primelor cărți cu caracter istorico-literar, autorii lor fiind chiar unii vlădici moldoveni. Tot datorită instabilității pe scena politică a țării, vlădicii de la Suceava, Roman, Rădăuți și Huși au păstorit scurte perioade, unii dintre ei fiind înlăturați de către domnii țării, alții retrăgându-se de bună voie, nedorind să accepte politica domnitorilor, care de multe ori era potrivnică Bisericii. Cu toate aceste impedimente, viața eclesială se dezvoltă, apar noi așezăminte monahale, obștile călugărești cresc, se înființează primele școli monahale, dar se dezvoltă și diferite ateliere mănăstirești: pictură, sculptură, argintărie, broderie ș.a.). Nu putem merge mai departe fără a sublinia un fapt deosebit. La sfârșitul veacului al XVII-lea, la Mănăstirea Cetățuia, din vecinătatea Iașului, funcționa una dintre cele mai mari tipografii din țară și chiar din lumea ortodoxă. Aici se tipăreau numeroase cărți de cult nu numai pentru nevoile Bisericii românești, dar și pentru cea de limbă greacă, aflată în această perioadă sub dominație otomană.

 În secolul al XVIII-lea găsim Mitropolia Moldovei, ca de altfel și pe cea a Ungrovlahiei, sub regim fanariot (1711-1821). Acesta se caracterizează prin următoarele aspecte: domnii erau numiți dintre grecii din cartierul Fanar al Istanbulului, direct de către Poartă, și schimbați foarte des, ceea ce a dus la o instabilitate foarte mare pe plan politic resimțită și în Biserică, deoarece fiecare domn susținea pe scaunul mitropolitan sau episcopal un anumit arhiereu, de regulă grec. Tot specific acestei perioade este prezența greacă tot mai pregnantă în toate domeniile de activitate ale țării și, desigur, în cel bisericesc. Mănăstirile cele mai bogate vor fi închinate anumitor mănăstiri grecești din Ierusalim sau Sfântul Munte Athos, fapt care va duce la sărăcirea accentuată a Bisericii românești.

Unul dintre mitropoliții de seamă ai acestei perioade, român de neam, este Iacob Putneanul (1750-1760). El a sprijinit tipărirea de cărți de cult și învățătură, de manuale școlare, a susținut înființarea de școli laice. Pe plan social și politic a militat pentru înlăturarea unor impozite și dări. Însă cea mai importantă acțiune în această direcție a fost convocarea unui sinod la Iași, ținut la 1 ianuarie 1752. În cadrul acestuia, Iacob mitropolitul combate amestecul străinilor în viața bisericească și politică a Moldovei. Prin aceste demersuri rămâne cel mai mare mitropolit al Moldovei din perioada fanariotă. Tot din perioada fanariotă mai amintim pe mitropoliții Gavriil Calimachi și Iacob Stamati.

Secolul al XVIII-lea se mai caracterizează și prin pătrunderea curentului iluminist în Europa de Est, curent apărut și dezvoltat în Franța. Acestei mișcări seculariste i-a opus cu succes rezistență mișcarea isihastă de la Mănăstirea Neamț, inițiată de Cuviosul Paisie Velicikovschi, starețul marii lavre nemțene, mișcare numită paisianism. Se știe că, după Renaștere și Reformă, Europa de Vest va traversa o criză spirituală fără precedent. Mult trâmbițatul „secol al luminilor” aducea cu sine și instaura de fapt întunericul ateu. Acest lucru va contribui substanțial la slăbirea creștinismului nu numai în vestul, ci și în estul Europei. În acest context, curentul isihast al Sf. Paisie de la Neamț a avut rolul de a opri acest tăvălug de necredință și indiferență religioasă.

Tot în secolul al XVIII-lea, în 1775, Mitropolia Moldovei avea să se mai confrunte cu o altă mare problemă: efectele pierderii teritoriale a nordului Moldovei s-au răsfrânt și asupra Bisericii. Amintim că în Europa era perioada de împărțire a sferelor de influență între Imperiul Otoman și cel Habsburgic. Astfel, la 7 mai 1775, la Istanbul, se semna Convenția austro-otomană, alcătuită din patru puncte, prin care nordul Moldovei, numit de austrieci Bucovina, intră în componența Imperiului Habsburgic. Acest teritoriu era de 10.441 km, având o populație de 70. 000 de locuitori. Reorganizarea noului teritoriu al statului austriac s-a făcut în mai multe etape și a culminat în 1783, an în care au fost secularizate moșiile mănăstirești și episcopale, înființându-se „Fondul bisericesc”, care avea misiunea de a întreține Biserica și școala. A fost o lovitură brutală pentru viața monahală de aici, deoarece toate mănăstirile au fost desființate, rămânând doar trei: Putna, Dragomirna și Sucevița. Însă Biserica Ortodoxă nu avea o organizare unitară. Sudul regiunii era supusă Mitropoliei de la Iași, care o conducea printr-un dichiu, iar nordul provinciei era organizat într-o eparhie, numită Episcopia Rădăuților. La 24 aprilie 1781 a avut loc o înțelegere între Mitropolitul Gavriil de la Iași și Episcopul de la Rădăuți, Dosoftei Herescu, prin care s-a purces la arondarea eparhiei bucovinene. Practic s-au făcut niște schimburi de teritorii în așa fel încât Episcopia de la Rădăuți să conducă spiritual și canonic toate ținuturile regiunii luate de austrieci în ocupație. Această inițiativă a aparținut guvernatorului militar al provinciei, Enzenberg. Tot el a fost cel care a sugerat Episcopului Dosoftei de la Rădăuți să-și stabilească reședința episcopală la Cernăuți, oraș ales de habsburgi drept capitală a Bucovinei (Iosif al II-lea a ales Cernăuțiul capitală a Bucovinei). Mutarea oficială a Episcopiei Bucovinei la Cernăuți s-a făcut la 12 decembrie 1781, iar Episcopul Dosoftei a devenit „episcop al Bucovinei”.

Din acel moment, vechea Mitropolie a Moldovei se împărțea în Mitropolia Moldovei, cu eparhiile sufragane Roman și Huși, și Mitropolia Bucovinei      (Episcopul Eugeniu Hacman de la Cernăuți a reușit recunoașterea Mitropoliei Bucovinei și Dalmației de către stăpânirea habsburgică în 1873), cu Episcopia sufragană la Rădăuți. Mitropolia Bucovinei a dăinuit până-n anul 1948.

După anexarea nordului Bucovinei și a Basarabiei la Uniunea Sovietică, 1940, Mitropolia Bucovinei se mută la Suceava. Din 1948, Mitropolia Bucovinei se transformă în Arhiepiscopia Sucevei care, în 1950, se va uni cu Arhiepiscopia Iașilor, iar Mitropolia Moldovei de pe atunci își va mai adăuga și titlul de „a Sucevei”. După 1990, Mitropolia Moldovei și Sucevei își va schimba titulatura în Mitropolia Moldovei și Bucovinei, având în componență două arhiepiscopii: cea a Iașilor și cea a Sucevei și Rădăuților, precum și două episcopii: Roman și Huși.

La începutul secolului al XIX-lea, în scaunul mitropolitan de la Iași a urcat cel care, prin strădaniile sale puse în slujba educării poporului, a fost supranumit „luminătorul Moldovei”, Veniamin Costachi. Pastorația sa, de aproape patru decenii (1803-1842, cu două mici întreruperi), este marcată de mai multe realizări importante: înființarea de școli în mediul urban și rural, susținerea învățământului tehnic și sprijinirea actului educațional prin numeroase danii. Învățământul teologic din Mitropolia Moldovei este organizat de același ierarh. În anul 1803 se înființează Seminarul teologic la Iași, iar în 1805 Școala de cântăreți. Tot în acest domeniu, educațional, trebuie să reliefăm activitatea cărturărească a Mitropolitului Veniamin, care a fost și ea de excepție. A tradus foarte multe cărți de cult și multe scrieri patristice. Vasta sa activitate a inclus și sfera politicului. Datorită condițiilor istorice în care a păstorit, Mitropolitul Veniamin a fost de două ori caimacam  (locțiitor de domn). O a treia latură a activității sale este cea a ctitoririi de locașuri sfinte. În anul 1833 a inițiat construcția monumentalei Catedrale mitropolitane, care va fi terminată de unul dintre urmași săi, Mitropolitul de pioasă amintire Iosif Naniescu. Veniamin Costachi a ctitorit la Mănăstirea Neamț unul din paraclisele din incintă. Tot el a ajutat la refacerea Mănăstirii Agapia, distrusă de turci cu prilejul mișcării eteriste. Alte numeroase mănăstiri și schituri din Moldova îl consideră mare ctitor: Miclăușeni, Durău, Sihăstria, Slatina etc.

După retragerea Mitropolitului Veniamin Costachi (1842), în scaunul mitropolitan a urcat Episcopul Romanului, Meletie Lefter, care a păstorit până în 1851, când a fost ales Sofronie Miclescu (1851-1860), până atunci episcop al Hușilor. Acesta s-a aflat în fruntea mitropoliei în vremuri de mari frământări și schimbări, care vor afecta și Biserica Ortodoxă moldavă (este vorba de reformele lui Cuza și de marele eveniment din anul 1859, Unirea Principatelor). Decretează, în 1851, legiunea pentru organizarea învățăturilor bisericești din Moldova. În timpul păstoririi sale se înființează încă două seminarii teologice pe cuprinsul mitropoliei: în 1852 la Huși și în 1858 la Roman. Prin tratatul de pace de la Paris, din 30 martie 1856, Rusia a fost obligată să înapoieze Moldovei cele trei județe situate dincolo de Prut: Cahul, Bolgrad și Ismail. Aici a fost instaurată o administrație românească, iar din punct de vedere bisericesc, noile teritorii au fost puse sub oblăduirea canonică a Mitropoliei Moldovei, care va organiza aici un „consistoriu bisericesc”, condus de Arhimandritul Filaret Scriban Stavropoleos. Pentru acele ținuturi, în anul 1864, va fi înființată o episcopie, a Dunării de Jos. Mitropolitul Sofronie a fost un mare patriot, sprijinind cu tărie Unirea Principatelor din 1859. După ce guvernul Cuza a suspendat pe Mitropolitul Sofronie, la 7 noiembrie 1860, scaunul vacant al mitropoliei a fost ocupat succesiv de trei arhierei, dar ca locțiitori: Meletie Racoviță Sardeon, Chesarie Răsmeriță Sinandon și, în fine, Calinic Miclescu, acesta din urmă fiind recunoscut de Alexandru Ioan Cuza prin decretul din 10 mai 1865.

 Activitatea sa a vizat în primul rând măsuri de întărire a disciplinei în rândul clerului bisericesc, dar și a cinului monahal. După o păstorire de 12 ani la Iași, Mitropolitul Calinic este ales Primat al României. La 10 iunie 1875, în scaunul vacant al Mitropoliei Moldovei este ales Episcopul Argeșului Iosif Naniescu.

Mitropolitul Iosif a stat în fruntea acestei mitropolii timp de 27 de ani. Numele lui rămâne legat de terminarea Catedralei mitropolitane din Iași. Astfel că, după 10 ani de la instalare, Vlădica Iosif izbutește să finalizeze ceea ce nu reușise înaintașul său, Veniamin Costachi: sfințirea frumoasei Catedrale. Aceasta a avut loc la 23 aprilie 1887, în prezența regelui Carol I, a reginei Elisabeta, a unei însemnate reprezentări din partea guvernului de la București, a unui impresionant sobor de arhierei, preoți și diaconi, dar și a unui număr foarte mare de credincioși. Răspunsurile la Sf. Liturghie au fost date de un cor mixt (o premieră în istoria Bisericii noastre) condus de Gavril Musicescu. Mitropolitul Iosif a avut și preocupări cărturărești de marcă. A înființat la Iași Revista teologică. Tot la inițiativa sa a mutat seminarul Veniamin în Palatul Sturza din vecinătatea Mitropoliei. De asemenea, a făcut donații de carte Academiei Române. Peste toate, Vlădica Iosif era un om de o rară generozitate și bunătate. Aceste virtuți a determinat posteritatea să-l supranumească „cel sfânt”.

În perioada cât la Iași era mitropolit Iosif Naniescu, la Roman păstorea Episcopul Melchisedec Ștefănescu (1879-1892), o personalitate a culturii românești. În multiplele sale realizări și preocupări remarcăm activitatea cărturărească de excepție. Profesor iscusit și pedagog eminent, Episcopul Melchisedec a fost preocupat de întocmirea manualelor de studiu pentru seminarii, dar și de publicarea unor documente prețioase privitoare la istoria Bisericii și a țării noastre. În plan politic, el a fost implicat în marea Unire a Principatelor Române. A sprijinit toate reformele democratice ale lui Cuza și ale guvernului său. De aceea el a și fost numit, în anul 1860, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Valoarea excepțională a Episcopului Melchisedec a fost confirmată prin alegerea sa ca membru al Academiei Române.

Un alt ierarh de seamă, care a păstorit Mitropolia Moldovei din 1909 până-n 1934 a fost Pimen Georgescu. În timpul păstoririi sale, la Iași s-au desfășurat ceremoniile prilejuite de împlinirea a 1600 ani de la Sinodul I Ecumenic. S-a remarcat prin atenția deosebită acordată construirii de noi locașuri de cult și printr-o activitate pastorală remarcabilă. După Mitropolitul Pimen a urmat Episcopul Nicodim Munteanu, care a păstorit la Huși și a condus o vreme Mănăstirea Neamț.         Acesta a stat în scaunul mitropolitan de la Iași doar patru ani, deoarece în 1939 este ales Patriarh al României. Activitatea lui Nicodim s-a evidențiat mai mult pe tărâm cărturăresc și pastoral. După plecarea lui Nicodim la București, locul său a fost luat de un mare teolog și cărturar, Irineu Mihălcescu. Acesta a condus eparhia timp de aproape 8 ani (1939-1947) în condiții foarte grele: cel de-al Doilea Război Mondial, seceta și foametea ce au urmat după aceea, dar mai ales pericolul ateo-comunist, care a început să se infiltreze și în România. Datorită greutăților prin care a trecut mitropolia în această perioadă și a neajunsurilor datorate acestor condiții istorice neprielnice Bisericii, Mitropolitul Irineu și-a ales un vicar în persoana preotului Ioan Marina pe care Vlădica Irineu îl cunoștea și-i aprecia simțul gospodăresc deosebit. După ce a fost călugărit la Mănăstirea Cetățuia, primind numele de Justinian, în august 1945 a fost hirotonit arhiereu-vicar în Catedrala mitropolitană din Iași. După retragerea din scaun a Mitropolitului Irineu Mihălcescu (el petrecându-și ultimul an de viață la Mănăstirea Agapia), în fruntea mitropoliei va urca vicarul său. În funcția de mitropolit al Moldovei, Justinian nu va sta decât un an, deoarece în 1948, după trecerea la Domnul a Patriarhului Nicodim, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Justinian Marina, a fost ales în cea mai înaltă demnitate eclesială, aceea de patriarh. Între anii 1945-1950, la Iași, s-a remarcat printr-o activitate prolifică Arhimandritul Teoctist Arăpașu, eclesiarh al Catedralei, exarh al mănăstirilor și vicar-administrativ. Până în 1950, Patriarhul Justinian va suplini și scaunul mitropolitan de la Iași, an în care va fi numit un nou titular, în persoana lui Sebastian Rusan. Acesta, la rându-i, va cârmui eparhia doar 6 ani (1950-1956). După vacantarea scaunului mitropolitan, prin trecerea la cele veșnice a Mitropolitului Sebastian Rusan, în locul său va fi instalat Mitropolitul Ardealului, Justin Moisescu, care va păstori la Iași 20 de ani, timp în care va desfășura o bogată activitate pe toate planurile. În primul rând, Mitropolitul Justin s-a îngrijit ca toate monumentele bisericești din cuprinsul eparhiei să fie restaurate. Au fost ridicate actualele clădiri ale centrului eparhial din Iași, restaurarea Reședinței mitropolitane, construirea Căminului preoțesc și a Casei arhierești. În același timp, în cadrul eparhiei s-au ridicat mai multe biserici noi, unele au fost reparate, s-au construit sedii de protopopiate și unele case parohiale.

Este remarcabil faptul că această amplă mișcare de reînnoire a imobilelor aparținând Mitropoliei se petrecea într-o perioadă în care puterea comunistă aducea mari prejudicii Bisericii. Cu multă diplomație și tact pastoral, Vlădica Justin a reușit aproape imposibilul. Nu putem trece peste un aspect demn de remarcat la Justin Moisescu: înalta sa pregătire teologică. Profesor de vocație și ierarh luminat, mitropolitul Justin a împletit rugăciunea cu munca, catedra cu amvonul, veghea cu scrisul, rămânând în istoria Bisericii Ortodoxe Române drept o personalitate complexă. După trecerea la Domnul a Patriarhului Justinian, Justin Moisescu ajunge patriarh al României.

Șirul ierarhilor moldoveni a fost continuat de Mitropolitul Teoctist Arăpașu. Acesta a continuat în mare parte programul predecesorului său, acordând o grijă deosebită restaurării monumentelor istorice și de artă eclesială, organizarea unor muzee bisericești, repararea și construcția de biserici. Toate acestea se întâmplau în vremuri deosebit de grele, în anii de furtună ai regimului totalitar. În plan cultural, mitropolitul Teoctist s-a remarcat prin scrierea mai multor studii, articole și cărți de predici (Pe treptele slujirii creștine, 6 vol., precum și o monografie închinată Mitropolitului Iacob Putneanul). În timpul arhipăstoririi sale s-a realizat construirea Palatului domnesc de la Mănăstirea Putna, a unor case mănăstirești (adevărate palate) la Vorona, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Gorovei, Sihăstria, Sihla, Horaița, Nechit etc. Au continuat șantierele la mănăstirile Neamț, Secu, Sihăstria, Bistrița, Cetățuia, Putna, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Gorovei, Vorona, Horaița, Nechit etc.

După alegerea sa în cea mai înaltă demnitate bisericească, în noiembrie 1986, scaunul mitropolitan de la Iași a rămas vacant, funcția de mitropolit fiind tot de el suplinită până-n 1990. La 1 iulie 1990, într-un cadru festiv, a fost instalat Daniel Ciobotea ca mitropolit al Moldovei și Bucovinei, până atunci episcop vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei. De reținut că, după 1990, Mitropolia Moldovei și Sucevei devine Mitropolia Moldovei și Bucovinei. Mitropolitul Daniel este deci primul ierarh aflat în fruntea acestei eparhii, purtând titulatura de „mitropolit al Moldovei și Bucovinei”.

Din anul 2008 Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei este Înaltpreasfințitul Părinte Teofan. Anterior, între 2000-2008, a fost Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei. Între 9 septembrie 1991 și 2000 a fost episcop-vicar patriarhal cu titulatura Sinaitul.

Bibliografie

1. Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei și a Sucevei și a Catedralei Mitropolitane din Iași, Tipografia Cărților, București, 1888.
2. Ion Nistor, Istoria Bisericii din Bucovina și a rostului ei național-cultural în viața românilor bucovineni, Editura Casa Școalelor, București, 1916.
3. Nicolae Ciachir, Din istoria Bucovinei, Editura Oscar Print, București, 1999.
4. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, vol. I și II, ediția a doua revăzută și adăugită, Editura Gramar, București 1995.
5. Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I și II, Editura Trinitas, Iași, 2002.
6. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Trinitas, Iași, 2004.
7. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1992.
8. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997.
9. Preot Scarlat Porcescu, Catedrala Mitropolitană din Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1977.

(Arhim. Timotei Aioanei, „Biserica lui Dumnezeu” cea nouă din Moldova. Scurt istoric al Mitropoliei Moldovei, în „Cu timp și fără timp”. Arhiepiscopia Iașilor în date și imagini, 1990-2005, Editura Trinitas, Iași, 2005, pp. 48-58)