Pe 16 ianuarie 2016 s-a desfăşurat, în Sala de festivităţi a Liceului Tehnologic „Gh. Ruset Roznovanu“ din Roznov, cea de-a IV-a ediţie a Expoziţiei şi concursului literar-artistic interjudeţean „Prietenii lui Eminescu“. Echipa coordonatoare a proiectului a fost formată din prof. Oana Ilarie, directorul liceului, prof. înv. primar Alina Vasile şi pr. dr. Iulian Vasile de la Parohia Chintinici a Protopopiatului Roznov. Grupul ţintă l-au constituit elevii claselor I-VIII din judeţele Moldovei. Comisia de jurizare a fost formată din colectivul de profesori ai unităţii şcolare.
În organizarea evenimentului s-a implicat activ Parohia Chintinici, concursul şi expoziţia bucurându-se de sprijinul unor instituţii locale şi judeţene.
După discursul de prezentare a proiectului şcolar de către prof. Oana Ilarie, concursul a debutat cu o alocuţiune prezentată de pr. dr. Iulian Vasile, „Eminescu versus Caragiale“, din care redăm o parte: „Pe Eminescu şi Caragiale i-a legat o frumoasă relaţie de prietenie vreme de ani buni.
Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale s-au cunoscut pe vremea când poetul a fost cooptat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca. Tinerii au legat o frumoasă prietenie şi se spune că vreme de un an au fost nedespărţiţi. Caragiale îl admira pe Eminescu şi spunea despre el că era „Un zâmbet blând şi adânc melancolic, cu aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană, predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare; vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; de o abstinenţă de pustnic; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om“ (I. L. Caragiale, articolul „În Nirvana“). Drumurile celor doi s-au despărţit când Eminescu a plecat la Viena. S-au regăsit câţiva ani mai târziu în redacţia ziarului „Timpul“, din Bucureşti şi la Junimea. Caragiale începe să publice în ziarul „Timpul“ la sfârşitul anului 1877, Eminescu fiind cel care a intervenit la Ioan Slavici, directorul ziarului, pentru angajarea fostului său amic. „În momentul când se pune angajarea lui Caragiale la „Timpul“, Eminescu se exprimă cu magistrala-i intuiţie: „Nu există în Bucureşti un om mai capabil în ale gazetăriei şi artei ca I. L. Caragiale!“„ , notează B. Jordan şi Lucian Predescu, autorii cărţii „Tragicul destin al unui scriitor“, apărută în 1939. Caragiale a părăsit redacţia ziarului „Timpul“ în 1878. În acelaşi an, având deja un nume în literatură, Caragiale îşi face intrarea în Junimea de la Iaşi, condusă de Titu Maiorescu.
Ajuns la Iaşi, o cunoaşte pe iubita lui Eminescu, pe Veronica Micle, şi între cei doi se înfiripă o scurtă relaţie intimă. Eminescu află acest lucru când îl vizitează pe Titu Maiorescu, în anul 1880, informându-l că vrea să se însoare cu Veronica. Izolat în durerea lui, trădat de Caragiale şi înşelat de Veronica, Eminescu scrie capodopera „Luceafărul“ şi o publică în almanahul „România Jună“ de la Viena. I. Al. Brătescu Voineşti, conform schimbului de scrisori dintre Eminescu şi Veronica Micle, este autorul teoriei că personajele acestei capodopere sunt chiar protagoniştii idilei. Potrivit acestuia, personajele din Luceafărul ar putea fi uşor identificate, dat fiind contextul dramei trăite de poet: „Luceafărul n-ar fi altul decât Eminescu, izolat în spaţii, nemuritor şi rece, Catalina-Veronica Micle, Cătălin, fecior de casă şi paj, n-ar fi altul decât Caragiale, iar Demiurgul-esteticianul Maiorescu“. După aflarea infidelităţii, Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Caragiale are remuşcări şi cere transferul ca revizor şcolar în circumscripţia Argeş-Vâlcea, după ce în perioada anilor 1881-1882 activase în judeţele Neamţ şi Baia. Câţiva ani mai târziu, când Eminescu a fost lovit de boală şi a dat primele semne de nebunie, reacţia fostului său amic a fost să izbucnească în lacrimi la aflarea veştii, relatează Maiorescu. Caragiale a devenit în următorii ani cel mai mare apărător al operei lui Eminescu în cercurile literare ale vremii, în ciuda faptului că relaţia de prietenie era în impas. Când cei doi s-au revăzut, Eminescu, lovit de boală, va fi uitat de cearta dintre ei îşi vor fi întins mana, căutând să-si reîmprospăteze amintiri de pe vremea colaborării lor la ziarul „Timpul“, încheie autorii cărţii din 1939… Semn că adevăratele prietenii nu se uită niciodată! Aşadar, credem este important să cunoaştem viaţa lui Eminescu, pentru că întreaga sa operă este suma trăirilor sale sufleteşti din întortocheatul film al vieţii şi, în această cheie, putem descifra mesajul lucrărilor sale“.
La final a fost prezentată expoziţia cu lucrări cu motive şi teme eminesciene, apoi s-au acordat premii şi diplome participanţilor.