Pelerinajul, ca act de credință, reprezință o experiență deosebit de benefică pentru pelerinul care pășește cu credință pe drumul lui Hristos, al Sfinților și al Sfintelor Moaște. În experiența pelerinajului, sunt cultivate multe virtuți. Pelerinul renunță la sine și la confortul vieții obișnuite, postind de cele ale lumii, simplificându-și pentru câteva ceasuri sau câteva zile viața.
Dreptmăritori creștini,
Excelența Voastră,
Iubiți frați preoți,
Distinse autorități,
Dragi copii,
Iubiți pelerini,
Suntem, cu mila Domnului, în interiorul Sfintei Liturghii de sărbătoarea Sfintei Parascheva.
În esența ei, Sfânta Liturghie este taină a Crucii și a Învierii. Este taină a morții temporare și a vieții veșnice, taină a durerii din Ghetsimani și a Taborului plin de Dumnezeu.
Această sfântă taină a lacrimii biruitoare și a bucuriei smerite a trăit-o Sfânta Parascheva în viața ei pământeană cu întreaga adâncime, înălțime și cuprindere cu care este binecuvântat un om al lui Dumnezeu, geniu al sfințeniei.
Popoarele bulgar și sârb, într-o vreme extrem de dificilă pentru supraviețuirea lor, au fost primele beneficiare ale prezenței binecuvântatelor sfinte moaște ale Sfintei Parascheva în mijlocul lor. Frații ortodocși bulgari și sârbi au primit de la ocrotitoarea lor timp de câteva sute de ani ajutor neprețuit. Până astăzi, cuvântul Petca, adică Parascheva, naște cutremur lăuntric în inima multora dintre sârbi, sute de biserici sunt închinate Sfintei Parascheva, iar locul cel mai căutat de ei din România este Catedrala Mitropolitană din Iași.
Din 1641, sfintele moaște ale Cuvioasei Parascheva sunt la Iași. Doi oameni mari, Voievodul Vasile Lupu și Sfântul Mitropolit Varlaam au înțeles că niciun sacrificiu material nu este prea mare pentru ca sfintele moaște ale Cuvioasei să fie aduse în capitala Moldovei. De atunci până astăzi, într-un șirag neîntrerupt de pelerini, Sfânta Parascheva constituie cascadă lină și curată de apă vie izvorâtă din Hristos Domnul pentru însetații acestei lumi.
În vreme de bucurie și împliniri, credincioșii au venit la racla Sfintei să mulțumească. În vreme de secetă, sfintele moaște ale Cuvioasei au străbătut câmpurile aride și ploaia n-a întârziat să apară. În perioada de ciumă, molimă sau epidemii înfricoșătoare, Sfânta Parascheva i-a primit pe toți, i-a întărit și binecuvântat.
Sunt nenumărate mărturii ale celor care au găsit lângă sfintele ei moaște tămăduire de boală, liniște în frământare sufletească, răspuns în probleme dificile, direcție clară în întortocheatul drum al vieții.
Pentru unii astfel de mărturii sunt „nebunie” sau „sminteală”. Pentru înțelepciunea omenească, pentru logica obișnuită, pentru duhul lumii, sfintele moaște ca și toate elementele de credință sunt nonsens și lucruri de neacceptat. Spunea Sfântul Apostol Pavel celor din vremea sa: „Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă” (I Corinteni 2, 14).
„Dacă nu credem în sfintele moaște”, mărturisește un mare teolog american de origine germană, poate cel mai mare specialist în bioetică, „dacă nu credem în icoane care plâng, în părinți făcători de minuni, nu credem nici în nașterea din Fecioară sau în Învierea Domnului”.
Aceasta a fost credința Bisericii dintotdeauna, încât nu se poate concepe Ortodoxia fără sfintele icoane sau sfintele moaște, așa cum nu se poate concepe fără Sfânta Scriptură sau Sfânta Liturghie, fără Post, rugăciune, milostenie sau iubirea vrăjmașilor. Atât de puternică este convingerea că Sfintele Moaște sunt element esențial în viața Bisericii, încât marele teolog bizantin din veacul al XIV-lea, Sfântul Nicolae Cabasila mărturisea: „Dacă Hristos, într-adevăr, se poate vedea și pipăi undeva în lumea aceasta, în carne și oase, apoi aceasta se poate vedea în Sfintele Moaște... La urma urmei, aceste Sfinte Moaște sunt Biserica cea adevărată și altarul cel adevărat”.
Dreptmăritori creștini,
Ziua de astăzi este o zi a bucuriei, dar spre deosebire de ceilalți ani, anul acesta, bucuria este umbrită de suferința – trupească și sufletească – produsă omenirii de epidemia care pătrunde tot mai mult în trupurile și sufletele noastre. Anul acesta suntem mai puțini la sfintele moaște spre închinare. Suntem mai puțini pentru că nu toți au avut posibilitatea să vină la Iași pentru a-i mulțumi Sfintei, pentru a o ruga să nu contenească să mijlocească ȋn fața lui Dumnezeu pentru sănătatea, îndreptarea, mângâierea și mântuirea noastră. Trăim în societatea noastră de câteva luni bune un sentiment sentiment al singurătății, al izolării și asta ne îndeamnă să sporim rugăciunea. Fie că suntem aici, aproape, fizic, de racla Sfintei, fie că suntem departe, rugăciunea ne apropie și pune balsam pe rănile sufletului.
Prezența epidemiei în viața noastră ne așază în fața unor întrebări pe care nu le putem ocoli, precum nu putem opri nici interogația legată de pelerinajul de anul acesta. Nu putem, laolaltă, oameni simpli și conducători, să nu ne întrebăm de ce se întâmplă toate acestea. Nu putem să nu ne întrebăm unde am greșit, ce puteam face și nu am făcut, ce trebuia să vedem și nu am văzut, ce trebuia să înțelegem și nu am înțeles.
Răspunsul nu poate veni decât din adânc și atinge taina comuniunii autentice de care ne-am îndepărtat foarte mult. Simțim cumva că tocmai această taină a comuniunii a fost diminuată și nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva și noi înșine am contribuit la aceasta. Distanța fizică pe care suntem astăzi chemați să o adoptăm nu reflectă cumva, în plan spiritual, îndepărtarea, înstrăinarea noastră, a unora de ceilalți – copii de părinți, soți de soții, dascăli de elevi, politicieni de alegători, preoți de credincioși, arhierei de preoți? Între noi s-a instalat de multe ori duplicitatea care afectează grav relația dintre noi.
Preferăm adesea schimbării noastre profunde, recursul la artificii ucigătoare de suflet, vrem să părem altceva decât ceea ce suntem cu adevărat și în loc să ne asumăm o pocăință reală, să ne străduim să fim după voia Domnului, am ales adesea să apelăm la duhul lumii, la surogate care ne mutilează sufletește. Starea de trezvie duhovnicească a fost astfel înlocuită de starea de apatie, smerenia de orgoliu, altruismul de egoism, simplitatea de fast, cumpătarea de excese, toate acestea făcându-ne astăzi extrem de vulnerabili și nepregătiți pentru încercarea prin care trecem.
Sentimentul singurătății mai ales s-a cuibărit în suflete, neliniștea s-a sălășluit în inimi. Am devenit suspicioși și neîncrezători, relațiile dintre oameni și dintre instituții s-au tensionat, iar aceste lucruri nu fac decât să accentueze suferința și să diminueze șansa restaurării noastre.
În același timp, este necesar să conștientizăm că propriile noastre erori anterioare ne definesc parcursul actual și să acceptăm că singuri nu vom reuși niciodată, rugându-L pe Dumnezeu să ne ierte, să ne întărească și să ne dea înțelepciune, iar pe sfinții pe care El ni i-a dat, să îi rugăm să ne fie aproape.
Iubiți credincioși,
Sfântul Sofronie, recent canonizat avertiza că „Tragedia vremurilor noastre stă în absența aproape desăvârșită a conștiinței că există două împărății, cea vremelnică și cea veșnică. Vrem să construim împărăția cerurilor pe pământ, respingând orice idee de înviere sau veșnicie”.
În fața epidemiei care ne atinge, medicamentele, spitalizarea, protecția în diferitele ei forme sunt esențiale. Ele fac parte din componența materială a tratării bolii și sunt absolut necesare. Dar așa cum spunea Președintele SUA acum câteva zile, și „locurile de închinare” sunt „locuri esențiale care asigură servicii esențiale”.
Care sunt aceste „servicii esențiale” pe care le poate oferi credința în Dumnezeu, în toate manifestările sale? Desigur, ajutorul lui Dumnezeu în primul rând, căci „ceea ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27). „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), zice Hristos. Mulțumirea sufletească că omul este liber să se roage unde îl îndeamnă cugetul îi oferă acestuia confort lăuntric, pacea inimii, liniștea minții, toate elemente esențiale în lupta împotriva bolii. „O privire binevoitoare înveselește inima și o veste bună întărește oasele” (Pilde 15, 30), spune înțeleptul Solomon.
Un om cu sufletul împăcat, cu mulțumirea sufletească pe care o oferă participarea la un act de credință, devine mai rezistent în fața bolii sau odată cuprins de boală are mai multă tărie de a lupta împotriva ei.
Creștinul adevărat știe că încredințarea vieții unui Dumnezeu iubitor, care a biruit suferința și boala pentru el, reprezintă un izvor neprețuit de tărie în fața încercărilor vieții.
Privind chiar dincolo de mărturiile credinței, în sfera rezultatelor științifice obținute de savanți de renume, întâlnim numeroase dovezi și descoperiri că rugăciunea, virtuțile în general întăresc sănătatea oamenilor, întăresc imunitatea, crescând rezistența trupului în fața bolilor.
Pelerinajul, ca act de credință, reprezință o experiență deosebit de benefică pentru pelerinul care pășește cu credință pe drumul lui Hristos, al Sfinților și al Sfintelor Moaște. În experiența pelerinajului, sunt cultivate multe virtuți. Pelerinul renunță la sine și la confortul vieții obișnuite, postind de cele ale lumii, simplificându-și pentru câteva ceasuri sau câteva zile viața. Iar simplitatea aceasta îl odihnește, îl face mai tare, mai rezistent. Pășind pe cale, pelerinul se oferă să ajute pe alții, să se deschidă către semeni și să se ofere pe sine lui Dumnezeu.
El își așază viața sub un sens mai înalt, trăind și pășind în lumina acestui sens, câteva zile.
Toate acestea ne arată că pelerinajul reprezintă o ipostază minunată a vieții spirituale, în care sentimentul de apartenență la comunitatea de credință sporește. De aceea, pelerinajul intensifică, fără îndoială, efectele benefice pe care le are viața de credință asupra sănătății.
Avem încredințarea că Sfânta Parascheva este aproape atât de cei care au venit să cinstească sfintele ei moaște, cât și de cei care nu au putut împlini pelerinajul anul acesta.
Nădăjduim, ca prin rugăciunile Cuvioasei, să primim iertare de la Dumnezeu pentru tot ce am greșit ca neam, ca slujitori ai Bisericii, ca demnitari și dregători.
Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeu în mod special pentru cei din spitale, bolnavi sau cadre medicale. Acolo, situația pe zi ce trece este mai grea. Îi putem ajuta cu rugăciunea, cu măsuri de precauție pentru a nu ajunge acolo noi sau cei de lângă noi și a nu îngreuia mai mult situația.
Dumnezeu să ne aibă sub ocrotirea Sa pe toți, rostind într-un cuget și cu o inimă: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt! Amin!” (Rugăciunea Sfântului Ioanichie).