Miercuri, 1 Noiembrie 2017

„Cultura este orişice cultivăm. Şi cultivarea pământului este cultură. Şi cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultură. Dar Dumnezeu, tainic, ştie unde năzuieşte inima omului, şi la acea năzuinţă răspunde prin cuvântul Lui. Şi Cuvântul lui Dumnezeu - Dumnezeu ne invită să-L facem cultura noastră“ - Părintele Rafail Noica.
În cadrul „Dialogurilor studenţeşti”, organizate de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR), filiala Iaşi, a avut loc, în zilele de  28 şi 29 octombrie 2017, o ediţie mai specială a discuţiilor săptămânale. Acestea s-au purtat, de această dată, la înălţime, mai precis la altitudinea de 1.750 de metri, la Mănăstirea Ceahlău.

„Cultura este orişice cultivăm. Şi cultivarea pământului este cultură. Şi cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultură. Dar Dumnezeu, tainic, ştie unde năzuieşte inima omului, şi la acea năzuinţă răspunde prin cuvântul Lui. Şi Cuvântul lui Dumnezeu - Dumnezeu ne invită să-L facem cultura noastră“ - Părintele Rafail Noica.

În cadrul „Dialogurilor studenţeşti”, organizate de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR), filiala Iaşi, a avut loc, în zilele de  28 şi 29 octombrie 2017, o ediţie mai specială a discuţiilor săptămânale. Acestea s-au purtat, de această dată, la înălţime, mai precis la altitudinea de 1.750 de metri, la Mănăstirea Ceahlău.

Sâmbăta trecută, ne-am pornit 11 tineri din Iaşi să cucerim înălţimi. Muntele Ceahlău era întunecat de toamnă, brazii fremătau un cântec necunoscut nouă şi, de peste tot, un verde reavăn ne inunda privirea. Respiram în sfârşit, prin toţi porii, simplitatea naturii. Veniţi de la studii, din Iaşul nostru agitat şi plin, păşeam pe munte cu sfială, ca într-o biserică.

După primul popas de la Cabana Fântânele, până unde natura era în plină toamnă, am început să simţim primele semne ale iernii. Ningea la peste 1.200 de metri şi vântul a început să bată mai puternic. Simţind forţa extraordinară a naturii, care azvârlea zăpada peste brazi şi pe poteci, ne minuna şi mai mult puterea lui Dumnezeu, Care ne-a binecuvântat, în aceste zile friguroase, să ajungem cu bine până sus, la Mănăstirea Ceahlău.

Începuse Privegherea când sosisem, aerul se rarefiase şi noaptea cădea ca o perdea peste creasta înzăpezită. După ce ne-am încărcat sufleteşte la rugăciune, ne-am adunat toţi într-o cameră călduroasă şi am început să discutăm. Am făcut un joc de cunoaştere, prin care ne-am dat seama că tot ceea ce vedem la celălalt este într-o oarecare măsură şi în noi înşine, iar apoi Răzvan ne-a citit cuvintele părintelui Rafail Noica.

Ca studenţi, cu toţii suntem în procesul de a ne forma o anumită cultură, fiecare pe domeniul lui de interes. Dar ce este cu adevărat Cultura? Părintele Rafail aminteşte în cartea sa - „Cultura Duhului“ - că acest cuvânt vine de la „cult religios“. În timp, acesta s-a îmbogăţit cu înţelesuri lumeşti, cu fapte şi istorisiri ale oamenilor, care nu intrau neapărat în sfera religiosului. Dar cultura este, în fond, ceea ce cultivăm. Şi dacă noi am cultiva prietenia, cum ar fi? Dacă noi ne-am rupe de „înţelesurile slabe“ ale lumii şi am aprofunda cultura Duhului? Oare n-am fi mai împliniţi? Am rămas câteva ceasuri căutând răspunsuri şi împărtăşindu-ne din experienţele celorlalţi.

Duminică dimineaţă am participat la Sfânta Liturghie, apoi am rămas să luăm masa împreună cu alţi drumeţi care s-au aventurat până la mănăstire. Părintele Ciprian ne-a binecuvântat călătoria şi aşa am început, prin zăpadă şi vânt, să coborâm înapoi în staţiune. Drumul şerpuitor, abrupt pe alocuri, înzăpezit şi îngheţat pe vârf ne-a obligat să ne ţinem unii de alţii, să ne ajutăm până am ajuns înapoi la loc sigur. Ne gândeam că aşa este şi în viaţă, mai ales în vremurile de astăzi, în care nici nu se mai vorbeşte de cultura Duhului, ci se cultivă patima ca pe un etalon al normalităţii. Dacă noi nu stăm uniţi în faţa furtunii şi a vântului lumii, nu vom reuşi să ajungem la destinaţie, ci ne vom risipi pe drum.

Ceahlăul, prin toată splendoarea lui sălbatică, ne-a învăţat lecţia întrajutorării, ca singura şansă de a sta drepţi în faţa stihiilor. (Teodora Drișcu)