Duminică, 24 Mai 2020
Tudorel Rusu

Am mers să văd cum este înmormântat ierarhul român care și-a probat sicriul și care și-a pregătit singur mormântul.

I. Despre unghiul de abordare

Vineri, 22 mai 2020, Iași. E ora 04:30 și plec, într-o mașină cu alți doi colegi din redacție, spre Suceava, unde urma să aibă loc Sfânta Liturghie funebră și prima parte a slujbei înmormântării Părintelui Arhiepiscop Pimen. După o noapte în care am dormit aproape 4 ore, încerc și pe parcursul drumului de trei ore să mă gândesc la unghiul de abordare al materialului pe care urmează să-l scriu. Ce anume să accentuez? Ce ar fi cel mai important de spus în aceste momente, unele  delicate? Ce ar dori să afle cititorii de la acest eveniment? Până la urmă, cine a fost acest Pimen Zainea, sau mai bine zis Pimen Suceveanul, după cum el însuși și-a trecut numele în buletin? Cu gândul la aceste întrebări, îmi dau seama că, deși l-am întâlnit pe IPS Arhiepiscop Pimen încă din primul an de liceu,  deși am fost la zeci de slujbe cu el, iar în anii din urmă, ca jurnalist în domeniul religios, i-am ascultat și transcris poate sute de cuvântări, nu-l cunosc foarte bine pe acest om.

Cum mintea mea în general memorează detaliile și uită imaginea de ansamblu, îmi apar prin fața ochilor doar crâmpeie...

...Sunt în al doilea an de liceu, la Seminarul Teologic „Sfântul Ierarh Dosoftei”, care se mutase de la Dumbrăveni în noua clădire din Suceava, lângă Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou. Datorită muncitorilor din zona Vicov-Straja care munciseră și ajutaseră pro bono la ridicarea noului seminar, IPS Pimen luase decizia ca toți seminariștii din aceste localități, dacă doresc, să fie cazați gratuit în spațiile mănăstirii și să primească trei mese. În schimb, prin rotație și în intervale orare care să nu afecteze programa școlară, seminariștii „de la mănăstire” ajutau la treburile gospodărești, la bucătăria mănăstirii etc. Mă număram în acel an printre acești elevi „închinoviați”, bucuros că scutisem familia de cheltuieli prea mari. Într-o seară, după cină, mă aflam în trapeză singur, ajutând la strângerea veselei. Aproape pe nesimțite, pe lângă mine a trecut IPS Pimen și s-a așezat la una din mese, fără să-mi spună absolut nimic. Observând că nu există veselă curată, am fugit în bucătărie să-i aduc o farfurie. Când m-am întors, arhiepiscopul mânca deja dintr-o farfurie pe care și-a curățat-o singur. M-am întors în bucătărie, oarecum panicat că nu am reușit să ajung la timp. Bucătarul, un mirean ca și mine, mi-a spus, vizibil amuzat: „Stai liniștit, așa face mai tot timpul. Niciodată nu a certat pe cineva din cauza asta; din contră, te ceartă dacă pui prea mult accent pe mâncare și protocol. Oricum doar gustă ceva și pleacă”. După cinci minute, nu l-am mai găsit la trapeză, plecase...

...De multe ori, dacă îl întrebai ceva pe IPS Pimen, nici nu te lăsa să termini, căci venea întrebarea lui, scurtă și mereu aceeași: „Cum?”. Își îndrepta chiar puțin urechea spre tine, ca să fii sigur că nu a auzit. Bineînțeles, repetai întrebarea, de această dată mai rar și mai apăsat. Ani la rândul am crezut că bătrânul ierarh nu aude foarte bine, până un preot de încredere din anturajul lui mi-a mărturisit că Arhiepiscopul Pimen apela la acest șiretlic ca să se gândească mai bine la răspuns...

...Eram de acum la facultate la Iași, când un preot apropiat Înaltpreasfințitului Pimen m-a sunat să-mi spună ce pățise. Îl contactase de dimineață arhiepiscopul cu o rugăminte: să-l ajute să descarce niște paturi pentru azilul de bătrâni al Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou. Nu era ceva nou, preotul îl ajutase pe IPS în multe alte prilejuri și treburi. „Când să merg să vă ajut, Înaltpreasfinția Voastră?”, a întrebat preotul. „Acum! Eu sunt aici, la azil”, a venit răspunsul imediat al ierarhului. „Păi...acum nu pot, chiar sunt prins cu ceva treburi...Iertare, dar chiar e dificil pentru mine să ajung. Dacă m-ați fi anunțat mai din timp...”, s-a scuzat clericul. „Bine...Nu-i problemă”, și discuția telefonică s-a închis. Peste vreo 20 de minute, preotului i-a părut rău că l-a refuzat pe bătrân, a luat telefonul și l-a sunat: „Înaltpreasfinția Voastră, m-am gândit mai bine și vin să vă ajut. Treburile mele pot să mai aștepte”. „Părinte, nu mai este nevoie, aproape e gata treaba. Nu mai are rost să vii”. „Așa repede? Bine că s-a rezolvat Cine v-a ajutat, până la urmă?”. „Părinte, nu am mai sunat pe nimeni. Le-am descărcat singur”, a venit și răspunsul Înaltpreasfințitului...

Îmi dau seama că îmi este greu probabil să-mi fac un plan pentru reportaj și din cauza sentimentelor mele contradictorii vis-a-vis de Înaltpreasfinția Sa. În anii adolescenței, aveam impresia că ierarhul Pimen era parcă mult prea simplu, prea banal, mult prea practic, prea orientat spre lucrurile concrete, comparativ cu imaginea mea idealistă a ierarhului „perfect”... În ultimii ani însă, am încercat să văd altfel lucrurile, per ansamblu. M-a ajutat în acest sens și aniversarea de 90 de ani a Înaltpreasfinției Sale, ocazie cu care i-am aflat biografia mai în detaliu, citind și despre cumpenele prin care a trecut...

II. Ce semnifică cărămizile împrăștiate peste tot în curte

Ora 07:30. Ajungem la Mănăstirea Sfântul Ioan, parcăm mașina în spate și intrăm prin curtea interioară. E încă devreme, iar vântul rece, deși adie ușor, îți intră în oase și te face să-ți reamintești de ce în Bucovina trebuie să mănânci bine ca să treci cu bine iernile.

Curtea mănăstirii e aproape goală; pentru moment, mă încearcă un sentiment de o stranie înstrăinare, deși cunosc fiecare părticică din așezământul monahal. Câțiva preoți și călugări mai mult aleargă decât merg de ici-colo, cu treburi organizatorice. Cu unii dintre ei reușesc să schimb câteva vorbe. Cam toate impresiile se învârt în jurul următoarei concluzii: „Asta este....Merita Înaltpreasfințitul o altfel înmormântare, nu în vremurile acestea...Nu avem ce face, din păcate, asta e situația...”. La unul din geamurile unei chilii îl zăresc și pe IPS Mitropolit Teofan vorbind cu niște preoți consilieri. Fiecare alee, baricadată cu garduri de fier pentru menținerea ordinii și a distanței, are pe margini flori. În jurul bisericii, candele aprinse, fotografii cu ierarhul Pimen în prim-plan, cruci de flori.

Îmi atrag atenția în mod deosebit cărămizile așezate peste tot în curte la o anumită distanță unele de altele, fiecare având atașate bețe drepte, cu un mic tricolor în vârf. Întreb pe un preot la ce folosesc. Îmi răspunde că fiecare persoană care va participa la slujbe va sta în dreptul acestor marcaje. Când nu vor mai fi cărămizi disponibile, se va opri intrarea în incintă. Zâmbesc; găsesc imediat explicația de ce unii credincioși, prevăzători, și-au „rezervat” locurile așezându-și gențile sau chiar pălăriile pe aceste bețe. Îmi vine în minte și rațiunea alegerii cărămizilor ca marcaje: Biserica e formată din locașul de cult, din cărămizile de zid, precum și din „cărămizile vii”, credincioșii, care trebuie să rămână drepți în credință și să înțeleagă că au o responsabilitate față de locul și țara unde s-au născut.

Intrarea în mănăstire este strictă, cu marcaje privind distanțarea, cu preoți la intrare etc. Intrăm și noi. Cu sicriul așezat în fața catepetesmei, străjuit de baldachinul cu moaștele Sfântului Ioan cel Nou, ierarhul Pimen își probează din nou sicriul de lemn, de lariță, învăluit în tricolor și înconjurat de flori, de această dată pentru ultima dată. Un buchet de flori din jurul sicriului are și o traistă bucovineană în miniatură.

„...Coşciugul, sicriul, este pregătit. Și l-am și probat! Am stat acolo, e comod, e comod! Ștergarele sunt, lumânările atunci...Sicriul pe care l-am făcut e din lariță, nu altfel!”, spunea bătrânul într-un discurs rostit la 90 de ani.

La ieșirea din locașul de cult, mă întâlnesc cu Paul Torac, un tânăr de 25 de ani din Brodina, pasionat de portul popular bucovinean, posesor al unei colecții etnografice impresionante. Ne știm de pe Facebook; e prima oară când ne vedem face-to-face.  E îmbrăcat, cum altfel?, în straie de sărbătoare, populare. Îl întreb cum de a venit așa de devreme, având în vedere că de la Brodina până la Suceava e cale de 80 de kilometri. Îmi povestește că a venit de cu seară și că IPS Pimen a fost apropiat sufletește de bunicul său trecut la Domnul în 2003, iar în ultimii 17 ani ierarhul a fost prezent în fiecare an, de Izvorul Tămăduirii, la slujba de pomenire a acestuia de la Brodina. „Așa cum a venit și IPS Pimen la bunicul meu de atâtea ori, am considerat că sunt dator să vin și eu în aceste zile”, îmi spune la despărțire Paul, nu înainte de a sublinia că bunica lui a pregătit bucatele care-i plăceau Înaltpreasfințitului și vinerea trecută le-a dat de sufletul său.

III. „Trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune”

Ora 09:00. Începe Sfânta Liturghie, iar soarele își trimite de acum mai generos razele. Slujesc IPS Mitropolit Teofan, IPS Arhiepiscop Teodosie, PS Damaschin Dorneanul. Curtea e deja plină de oameni, aliniați după bețele cu cărămizi. Dintre oficialități, îi remarc pe prințul Nicolae cu soția și pe primarul Sucevei. Mulți dintre credincioșii prezenți sunt îmbrăcați în straie populare, de la care nu lipsește accesoriul acestor zile: masca de protecție. Doar slujba se aude de la difuzoare; printre oamenii din curte - tăcere și așteptare.

Timpul zboară, iar slujba ajunge la rostirea Apostolului: „Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea. (...) Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»

IV. Când reverendele devin albe

Ora 11:20, slujba e pe la chinonic. La strană începe rânduiala slujbei de înmormântare, prin cântarea psalmului 118 din catisma 17. IPS Mitropolit Teofan face un îndemn credincioșilor să păstreze întocmai distanțele recomandate: „Vă rog, cei care v-ați adunat între timp! Sunt spații generoase în curte, nu vă apropiați unii de ceilalți. Vă rog, dacă îl iubiți pe Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, respectați aceste reguli! IPS Pimen era, dincolo de alte virtuți, și un om foarte disciplinat și le cerea și colaboratorilor săi să se înscrie și ei în această rânduială”. „Arhiereul este în primul rând călugăr. De asta, slujba înmormântării arhiereului este slujba înmormîntării călugărului”, mai adaugă Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

Ora 12:00. Sunt deja în biserica mănăstirii de câteva minute. În jurul sicriului, opt persoane îmbrăcate în combinezoane albe, alături de militari ai Gărzii de Onoare. Știam de dimineață că, din cele opt persoane care se vor îmbrăca în combinezoane, șase sunt preoți din cadrul Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, iar doi angajați ai firmei de servicii funerare. Interiorul locașului de cult e mai luminat ca niciodată: flori albe, reverende transformate în combinezoane imaculate, lumânări aprinse.

În prezența celor trei ierarhi, sicriul este scos din biserică și purtat pe umeri spre scena unde a fost săvârșită și Sfânta Liturghie. La ieșire, aproape că sunt îmbrâncit de un jurnalist care încerca să prindă cadrul cel mai potrivit. Sicriul este așezat în locul special amenajat. Slujba înmormântării continuă...

„Ștergarele le-am pregătit, lumânările le-am pregătit, mai trebuie să fiu pus în sicriu și băgat în mormânt” - IPS Părinte Pimen, la 90 de ani.

V. Ziua în care l-am văzut pe IPS Arhiepiscop Pimen cel mai fericit

E aproape ora 13:00. Slujba e pe sfârșite. Se citește mesajul Părintelui Patriarh Daniel, intitulat „Părinte al Bucovinei şi prieten al Sfinţilor Putneni”: „Urmând învățăturii Sfintelor Scripturi şi ale Sfinților Părinţi ai Bisericii, Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen s‑a străduit ca în Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor să fie înmulțite faptele iubirii milostive, prin înfiinţarea mai multor instituții şi aşezăminte social‑filantropice în vederea ajutorării orfanilor şi copiilor din familii cu posibilități financiare limitate (3 aşezăminte pentru copii), precum şi pentru ajutorarea persoanelor în vârstă sau defavorizate, ocrotite în 9 cămine de bătrâni”. De asemenea, este citit și mesajul adresat de președintele țării.

Urmează cuvântul Părintelui Mitropolit Teofan. „Toți îi erau dragi, îndeosebi bătrânii și copiii. Între copii se simțea ca un bătrân cu inimă de copil. Între bătrâni trăia sentimentul unui copil care se îngrijește de bunici. Avea o mare slăbiciune: nu era în stare să accepte că un bătrân este bolnav și părăsit. Era aprig, neînduplecat în dorința sa de a‑i ajuta pe cei în vârstă. Avea, poate, sentimentul de vinovăție, văzându‑se pe sine înconjurat de oameni, iar alții se aflau în părăsire. Se implica, stăruia, insista, trecea peste obstacole și neînțelegerea multora în dorința de a‑i ajuta pe bătrânii săi dragi, de a fi împreună cu ei, bucurându‑le inima”, spune Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan.

La final, cuvântul de bun-rămas este rostit de Părintele Episcop- vicar Damaschin Dorneanul. „Ați purtat sarcinile noastre ca un părinte, și noi ne cerem iertare, acum, că n‑am arătat îndeajuns purtare de fii adevărați. De aceea, nu, Părinte Pimen, nu pentru greșelile Înaltpreasfinției Voastre a venit această cruntă boală peste bătrânețile Înaltpreasfinției Voastre, încă puternice, dar purtătoare de urmele ostenelilor unei vieți de 90 de ani. A venit pentru neascultările noastre, pentru toate mâhnirile pe care vi le‑am făcut, pentru toate nedesăvârșirile din cele pe care ni le‑ați cerut să le împlinim. A venit această boală ca să fiți, și în ultimele zile ale vieții, împreună cu cei năpăstuiți, cu cei în durere, cu cei bolnavi, cu Bucovina iubită, dar atât de încercată și îndurerată de această molimă. Ați purtat‑o pentru păcatele noastre, singur și departe, dar atât de aproape în duh de cei pe care îi iubeați”, subliniază arhiereul-vicar al  Sucevei și Rădăuților.

La acest ultim mesaj, îmi amintesc de ziua în care l-am văzut cel mai fericit pe IPS Arhiepiscop Pimen. Era 23 iulie 2017, data de hirotonie întru arhiereu-vicar a părintelui arhimandrit Damaschin Luchian. În acea zi, la sfârșitul hirotoniei, IPS Părinte Pimen radia. „Parcă a întinerit din acel moment”, spuneau chiar și la câteva săptămâni după cei din preajma lui.

13:45. Se cântă troparul Învierii - „Hristos a înviat!”. În sunet de clopot, cele opt persoane rânduite iau sicriul și se îndreaptă pe alei spre ieșirea din incintă. Deasupra sicriului este o traistă bucovineană. La poarta mănăstirii, sicriul este așezat în mașina mortuară. Ierarhul pleacă pe ultimul drum în aplauzele tuturor.

VI. Rămas-bun de la distanță

Ne aflăm în convoiul de mașini ce se îndreaptă spre Sihăstria Putnei. Din când în când, zăresc zeci și sute de oameni ce au ieșit la marginea drumului pentru a-i aduce un ultim omagiu celui care a condus Biserica din Bucovina aproape 30 de ani. Costume naționale, drapele tricolore, flori aruncate peste mașina cu sicriul. Ițcani, Pătrăuți, Dărmănești, Milișăuți, Bădeuți, Rădăuți, Marginea, Horodnic de Sus, Vicovu de Jos, Bivolărie și Putna - trecem prin toate aceste localități.

În zona Așezământului „Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți”,  peste 200 de oameni aliniaţi de o parte și de alta a drumului: călugări, copii, simpli credincioși. O penultimă oprire a convoiului este la Mănăstirea Putna, unde IPS Pimen a fost o perioadă stareț. Călugări, călugărițe, oameni din zonă, primari din tot județul, stau înșiruiți de-a lungul drumului. Se rostește o scurtă rugăciune în fața porții mănăstirii, după care călugării putneni, în frunte cu părintele stareț Melchisedec Velnic, își iau rămas-bun, de la distanță, de la cel care le-a fost arhipăstor.

VII. Dumnezeu ne va judeca ca pe o carte citită cap-coadă

„Să fiu înmormântat în Bucovina. Pentru că aici mi-am trăit cei mai frumoși ani din viața mea, frumusețe în cadrul culturii și a credinței. Și am ales loc de înmormântare Sihăstria Putnei, un schit al Mănăstirii Putna. De ce mi-am ales acest lor de înmormântare? Pentru că după ocuparea Bucovinei de către Austria, la un an sau doi, împăratul a dat dispoziție ca în școlile primare din Bucovina să se introducă predarea în limba germană. Și acești sihaștri au făcut scrisoare către împărat, scrisoare de protest. Au spus că dacă se va întâmpla așa se va desființa neamul românesc. Nu s-a dat curs cererii lor, lucrurile au mers înainte. Dar acești sihaștrii... Sihaștri iubitori de țară și de neam românesc... Iar oamenii de aici, de la Putna, au contribuit la formarea mea și la zidirea mea sufletească. Când am auzit «Balada» lui Ciprian Porumbescu, am zis că nu poate să fie un cântec mai frumos decât această baladă. Arată durerea ocupației austriece, dar arată și o rază de bucurie pentru un viitor mai luminos pentru bucovineni. Este istoria Bucovinei pe coardele unei vioare” - Pimen Suceveanul.

Ajungem la Sihăstria Putnei. Curtea și dealurile sunt împânzite de oameni, aflați la distanță unii de alții. Buciume, sunet de clopot, costume tradiționale bucovinene. E prezent și „Ștefan cel Mare” din piesa de teatru popular „Malanca lui Ştefan cel Mare”. De asemenea, sunt prezenți mai mulți primari din zonă, toți în ținută oficială.

„Și-am zis că după ce voi fi băgat în mormânt și oamenii vor pleca, și va rămâne doar groparul, să se audă, mai încet, așa, în surdină, «Marșul funebru» de Chopin, «Balada» lui Ciprian Porumbescu, ceva din «Rapsodia» lui George Enescu și un bucium. Sau două buciume. Să fie... Să cânte așa, mai în surdină... Pentru că este prea frumoasă Bucovina și prea frumoase cântecele noastre românești. Sunt dumnezeiești! Și am zis să fie și o trăistuță, în care să pună câteva fotografii cu copii și adulți îmbrăcați în portul național. Aceste imagini nu vor pieri niciodată în fața lui Dumnezeu! Și eu când mă voi prezenta în fața lui Dumnezeu voi spune că aceștia sunt oamenii cu care am trăit și care m-au ajutat să trăiesc frumos. Pentru că multe am învățat de la ei, chiar și de la copii” - IPS Arhiepiscop Pimen.

Mă întâlnesc și cu dirigintele promoției mele din seminar, cu părintele Ilie Macar, paroh la Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din Câmpulung Moldovenesc. Ochii îi licăresc cu aceeași seninătate și din spatele măștii de protecție. Acesta îmi mărturisește: „Ce se întâmplă în aceste momente la Sihăstria Putnei este extraordinar, mai ales după perioada aceasta atât de grea. Este o sărbătoare; ce simțim în aceste momente nu am fi simțit dacă slujba înmormântării s-ar fi desfășurat în condiții normale. E pur și simplu extraordinar”.

Pământul bucovinean, care i-a fost atât de drag, îi acoperă acum trupul încovoiat de vremi și griji...Toate s-au împlinit așa cum a vrut bătrânul arhiepiscop. L-a „ajutat” și situația generată de criza medicală: înmormântarea a fost una simplă, lumea disciplinată, sicriul din lariță, s-au auzit, în surdină, așa cum i-a fost dorința, sunet de bucium și tulnice, „Marșul funebru” de Chopin, „Balada” lui Ciprian Porumbescu și un fragment din „Rapsodia” lui George Enescu. O elevă a cântat și ea la vioară „Balada” lui Ciprian Porumbescu, iar o alta a recitat poezia „Doina” a lui Mihai Eminescu. IPS Mitropolit Teofan și PS Episcop-vicar Damaschin Dorneanul s-au ținut de cuvânt și au respectat întru totul testamentul bătrânului.

Și Dumnezeu și-a ținut cuvântul. „Cel ce se înalţă pe sine se va smeri şi cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Ierarhul Pimen s-a smerit și și-a dorit o înmormântare cât mai simplă. Așa a și fost. În online însă, peste 17.000 mii de oameni au urmărit live slujba înmormântării numai pe canalul de Facebook Doxologia. Câți or fi fost pe Trinitas TV? La ora când scriu aceste rânduri, videoul cu slujba înmormântării a depășit 770.000 de vizualizări! Credincioși, agnostici, critici și susținători, oameni dintre cei mai diferiți, au privit împreună cum a fost înmormântat cel mai vârstnic ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. Îndrăznesc să cred că a fost una dintre înmormântările cu cei mai mulți „participanți”. IPS Părinte Pimen a fost și va fi și de acum înainte un „brand” al Bucovinei.

Am mers să văd cum este înmormântat ierarhul român care și-a probat sicriul și care și-a pregătit singur mormântul. Și am văzut. Și am înțeles că Dumnezeu ne va judeca pe fiecare știind povestea noastră întreagă, nu părți din ea. Am înțeles că Dumnezeu ne va judeca ca pe o carte citită cap-coadă cu drag și nu după „coperțile” pe care le afișăm noi sau pe care ni le pun unii sau alții.