IPS Părinte Mitropolit Teofan în Duminica vindecării leproșilor: „Recunoștința față de Dumnezeu se arată prin participarea noastră la Dumnezeiasca Liturghie”

Numeroși credincioși din zona Hlincea, dar și din jurul municipiului Iași, au participat astăzi la Sfânta Liturghie săvârșită de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi

În predica rostită după citirea Evangheliei, IPS Teofan a afirmat că omul trebuie întotdeauna să aibă recunoștință față de Dumnezeu și față de aproapele său:

În Evanghelia rostită astăzi, am aflat despre minunea vindecării – săvârșită de Domnul Hristos – pentru zece persoane cuprinse de lepră, o boală foarte grea și foarte răspândită în vremea aceea, prezentă și în zilele noastre, însă într-un număr mult mai mic. Din cei zece, un fost bolnav și acum vindecat, a venit la Domnul Hristos și a mulțumit cu recunoștință pentru faptul că a fost eliberat de boala lui. De aceea, ori de câte ori în Biserică se vorbește despre recunoștință, se amintește despre această minune: o singură persoană din zece a simțit nevoia să se întoarcă și să îi mulțumească binefăcătorului său. Dacă privim cu atenție în viața noastră, în viața lumii, în cele descrise în Sfânta Scriptură, și în istoria omenirii în general, putem mărturisi că totul este o istorie despre recunoștință sau despre nerecunoștință, despre mulțumire sau despre nemulțumire, viața noastră împărțindu-se în general în două: suntem oameni care mulțumim pentru binele pe care l-am primit sau suntem oameni care nu mulțumim pentru acest bine. Recunoștința noastră se îndreaptă spre oamenii pe care Dumnezeu i-a trimis în calea vieții noastre și care ne-au făcut mult bine: părinții care ne-au născut, preotul și nașii care ne-au botezat, dascălii care ne-au educat și oamenii de bine cu care viața noastră s-a intersectat. Conștiința ne spune și porunca dumnezeiască de asemenea, să arătăm respectul cuvenit, mulțumirea cuvenită pentru ceea ce am primit de la toate aceste persoane în viață. Uneori, între oamenii față de care se cuvine a ne arăta recunoștință și pentru care trebuie să ne rugăm, sunt chiar și dușmanii noștri, căci de multe ori dușmanul ne face bine tocmai pentru că ne trimite la o rugăciune mai fierbinte și inima noastră se schimbă prin taina rugăciunii, iar aceasta a fost posibilă și pentru o anumită răutate, un cuvânt rău, sau o faptă necuvenită pe care unii oameni le-au săvârșit.

Totodată, ierarhul a subliniat că Sfânta Liturghie reprezintă modul prin care ne putem arăta gândul de mulțumire față de Domnul Hristos:

Avem însă chemarea și spre recunoștința față de Dumnezeu. De ce față de El? Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni, capitolul 3, mărturisește, zicând «Hristos este viața noastră». Iar dacă Hristos este viața noastră, prin faptul că El a creat viața noastră, o apără și o ocrotește, se cuvine ca noi să arătăm recunoștință. El este «Calea, Adevărul și Viața; Pâinea cea spre ființa, apa cea vie și sarea pământului». Domnul este Lumina vieții, sensul existenței și rostul viețuirii noastre pe pământ, în perspectiva veșniciei. Cum se arată această recunoștință? Mulțumirea se arată prin participarea noastră la Dumnezeiasca Liturghie. Sfânta Liturghie pe care o săvârșim are mai multe sinonime, printre care și  «Euharistie». Sfânta Liturghie este Dumnezeiasca Euharistie, iar acest cuvânt înseamnă «mulțumire». Așadar, ori de câte ori mergem la biserică, suntem samarineanul din Evanghelie care merge la Domnul Hristos și îi mulțumește. Biserica a lăsat ca în fiecare duminică și sărbătoare, creștinii să se îndrepte spre biserica parohiei lor sau spre biserica mănăstirii, să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a întâmplat bine, și s-au întâmplat multe lucruri bune în viața fiecăruia. Toate slujbele noastre sunt îmbogățite prin cuvintele «Slavă Tatălui, și Fiului, și Sfântului Duh», toate aducând mulțumire, îndreptându-se spre acest izvor de recunoștință pe care se cuvine să noi să-l arătăm lui Dumnezeu zi și noapte.

Având în vedere întreaga lucrare pe care o împlinește la Mănăstirea Hlincea, ca o încununare a tuturor eforturilor depuse de-a lungul anilor, părintele stareț Metodie Oprica a fost hirotesit de către IPS Mitropolit Teofan întru arhimandrit, ca urmare a aprobării, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a ridicării preacuvioşiei sale la această treaptă de slujire.

A fost spital militar în timpul Războiului ruso-franco-prusac

Mănăstirea Hlincea a fost zidită în penultimul deceniu al secolului al XVI-lea, la aproximativ 3 km sud-vest de Mănăstirea Cetățuia, de către Doamna Maria, fiica lui Petru Șchiopul, domn al Moldovei. Biserica cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” a fost închinată, împreună cu satele din împrejurimi, Mănăstirii Dionisiu din Sfântul Munte Athos, însă din prima jumătate a secolului al XVII-lea, din cauza faptului că mănăstirea athonită nu a mai trimis călugări, totul a rămas în paragină. Lucrările de construcţie s-ar putea fixa, aproximativ, între anii 1586 – 1587. Hramul „Sfântul Gheorghe” a fost atribuit probabil în cinstea victoriei împotriva cazacilor, din 23 noiembrie 1587. În anul 1626, domnitorul martir Miron Barnovschi a întărit așezământul cu un zid de piatră, iar mănăstirea a trecut prin ample lucrări de restaurare în timpul domniei lui Vasile Lupu. După 1672, mănăstirea a rămas permanent sub ascultarea Mănăstirii Cetățuia. În timpul războiului ruso-turco-prusac (1788-1792), ca și între anii 1806-1812, mănăstirea a fost transformată în spital militar. În prezent, obștea așezământului numără 8 viețuitori. Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” Hlincea a fost redeschisă acum 32 de ani, în 1990.