Episcopul Hușilor la Bârlad: „Adevărata liniște vine în inima omului atunci când acesta își asumă neputinţele sale”

Alături de Preasfinția Sa au mai slujit părintele protopop Andrei Mereuță și părintele paroh Marian Batog. Răspunsurile liturgice au fost date de membrii Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a descris tipologia celor care au o atitudine de superioritate și aroganță față de semenii lor:

«Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta» (Luca 18, 9)

Duminica de astăzi, a XXXIII-a după Pogorârea Duhului Sfânt, este cea care inaugurează una dintre cele mai frumoase perioade ale anului bisericesc – perioada Triodului. Se numește astfel pentru că, la slujba Utreniei, sunt cântate doar trei cântări (ode), adică mult mai puţine decât este prevăzut într-o rânduială obișnuită a slujbei de dimineaţă. Aceasta ar fi una dintre trăsăturile exterioare ale perioadei Triodului.

Acest răstimp, până la marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este unul – cel puţin, așa cum reiese, cu maximă pregnanţă, din textele slujbelor din cartea Triodului – de multă pocăinţă, de „răsucire” înspre cele din interiorul nostru, de evaluare duhovnicească, de „revizie tehnică” din punct de vedere spiritual. Cred că frumuseţea perioadei liturgice care începe în această duminică constă în toate acestea.

Biserica ne invită la o stare de pocăinţă, de vedere a propriilor noastre păcate, neputinţe și slăbiciuni. De fapt, una dintre trăsăturile omului duhovnicesc este atunci când, în primul rând, se vede pe sine însuși cu slăbiciunile sale, cu deficienţele morale și carenţele spirituale, iar nu atât pe ceilalţi.

Parabola Vameșului și a fariseului ne vorbește tocmai despre acest aspect esenţial al vieţii duhovnicești – să nu căutăm nicio clipă să credem că suntem mai buni decât ceilalți, să nu ajungem în punctul în care să ne comportăm cu aroganţă și dispreţ faţă de cei de lângă noi.

Această parabolă a fost rostită cu o intenţie foarte precisă, exprimată explicit de către Domnul Hristos; se adresează tuturor celor care „erau încredinţaţi în ei înșiși” – aceasta este o traducere mai fidelă a textului din limba greacă „se credeau a fi drepţi” – și care îi priveau cu dispreţ pe ceilalţi.

Tipologia omului care se comportă în felul acesta este cea a fariseului – un om arogant, care credea că Îl putea manipula inclusiv pe Dumnezeu prin virtuţile pe care și le expunea în rugăciune, un om care s-a comportat cu răutate și cu o superioritate bolnavă faţă de un semen de-al său, vameș.

De obicei ne place să credem că ne identificăm cu atitudinea vameșului – smerit, interiorizat, fără să reproșeze ceva, atent doar la păcatele sale și cerând, cu maximă fervoare, îndurarea și milostivirea lui Dumnezeu.

Vameșul Îi cere lui Dumnezeu „ispășire” - aceasta este traducerea fidelă din limba greacă -, adică vrea ca Însuși Dumnezeu să-i fie ispășire pentru păcatele sale. Este atât de profund acest lucru, să-I spui lui Dumnezeu: „Doamne, Tu să fii ispășirea păcatelor mele”, așa cum Hristos pe Cruce ne-a ispășit păcatele. Este ceva mult mai frumos, lucru pe care fariseul nu a fost în stare să-l expună în rugăciunea sa.

Sfântul Apostol Pavel este cel care ne spune explicit faptul că Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a fost ispășire pentru păcatele noastre: «Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu; îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus. Pe Care Dumnezeu L-a rânduit (jertfă de) ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca să-Şi arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute» (Romani 3, 23-25).

Preasfinția Sa a arătat cât de distructivă sufletește este atitudinea de dispreț față de cei pe care îi considerăm inferiori:

Dacă am avea o capacitate aparte, dacă am fi ca un tomograf sau RMN care vede toate problemele din corpul nostru spiritual, să scanăm sufletele oamenilor, tare îmi este frică că vom ajunge la o concluzie dezamăgitoare – suntem mult mai mulţi farisei decât vameși, inclusiv în biserică, atât printre credincioși, cât și printre slujitori.

Cred că sunt foarte multe momentele în care ne identificăm cu acest fariseu. Manifestăm, în multe situaţii, aroganţă, răutate, dispreţ faţă de cei din jurul nostru, credem că o funcţie pe care o ocupăm, statutul social pe care îl avem, sau confortul material de care dispunem, sunt cele care ar putea să ne încredinţeze că avem dreptul să ne comportăm cu superioritate și dispreţ faţă de cei din jurul nostru. Este o atitudine foarte reprobabilă, pe care Dumnezeu nu o iubește în niciun fel.

Cu cât cineva se crede pe sine însuși că ar însemna ceva sau că de el ar depinde destinele oamenilor, cu cât cineva este locuit de mândrie luciferică, cu atât se comportă într-o manieră umilitoare pentru cei din jur. O asemenea tipologie de oameni – farisei – care cred în sinea lor că sunt buni, drepţi și că li se cuvine totul, sunt în stare să zdrobească destine, să le distrugă fără niciun fel de urmă de mustrare de conștiinţă. Sunt atât de malefici în comportamentul lor, încât nu există limită a răutăţii pe care o împrăștie în jurul lor.

Fariseul din această pildă nu a fost un mincinos, nu I-a spus lui Dumnezeu minciuni – cu adevărat, el postea două zile pe săptămână, nu era un om corupt ca vameșul, nu era nici desfrânat, nici nedrept. Însă păcatul lui a rezidat în faptul că l-a tratat cu mult dispreţ pe vameșul care își vedea de păcatele și neputinţele lui și dorea vindecare, cerea ispășire de la Dumnezeu.

Fariseul a făcut un „vernisaj” de virtuţi, crezând că Îl impresionează pe Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de „expoziţia” virtuţilor noastre. El are nevoie de o inimă bună, iertătoare, îngăduitoare, care să nu-i trateze cu dispreţ pe cei din jur, o inimă capabilă întotdeauna de smerenie și îngăduinţă, dar și de fermitate, care să conţină în sinea ei multă iubire.

Ierarhul Hușilor a arătat că liniștea sufletească reală are ca izvor analiza propriilor păcate și ignorarea celor ale semenilor:

Finalul acestei parabole este unul foarte sugestiv, dacă suntem atenţi la un pronume demonstrativ de apropiere și de depărtare. Dintr-odată, ni se spune în Evanghelie: «Zic vouă că acesta (vameșul) s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela (fariseul)».

Este foarte interesant faptul că fariseul stătea undeva în faţă în templu, și era – după cum considera el – mai aproape de Dumnezeu, încredinţându-se că merită acel loc, iar vameșul era în spate de tot, la distanţă, uitându-se în sufletul său la păcatele sale. Dumnezeu nu Se lasă impresionat de cei care caută să manipuleze prin credinţă, să o pună în faţă în mod interesat, ci iubește inima care stă ascunsă, timidă, discretă, fără zgomot.

De aceea, vameșul, dintr-un „acela” – pronume demonstrativ de depărtare – ajunge un „acesta” pentru Dumnezeu. În faţa fariseului, era un „acela”, dar în faţa Domnului era un „acesta” – pronume de apropiere.

Așa se apropie de Dumnezeu orice om care își vede păcatele sale. Sfântul Isaac Sirul ne spune, atât de sugestiv, că „nu este o minune să vezi îngeri, minune este să-ţi vezi păcatele tale”; iar „cine se căiește o clipă pentru păcatul său, este mai de folos decât întreaga filosofie a acestei lumi. Cine își vede neputinţele sale este mult mai valoros și decât cel care ajunge să învieze morţii”.

De aceea se și spune, în spiritualitatea noastră filocalică, că Dumnezeu iubește mai mult un păcătos smerit, decât un om mândru, arogant, plin de sine, infatuat, care îi tratează cu dispreţ pe cei din jur.

Arogantul niciodată nu consideră că celălalt are dreptul la o opinie personală, ci îl zdrobește tot timpul, prin modul său de a se comporta. Este atât de plin de sine, încât nu mai are nevoie ca altcineva să-i încurce, într-un fel, existenţa; îl deranjează.

Să știţi că asemenea oameni sunt cei care ucid – este un termen puţin dur –, în sufletele lor, alţi oameni, printr-un asemenea comportament de dispreţ, de infatuare și de foarte multă mândrie.

Să reflectăm mai mult în această perioadă, a Triodului, să ne facem „revizia tehnică” a vieţii noastre spirituale. Am constatat că ori de câte ori ne-am asumat greșelile și nu ne-am îndreptăţit pentru ele, am primit pace. Ori de câte ori ne justificăm sau nu ni le asumăm, ne chinuim, suferim și nu putem avea liniște.

Sigur că sunt momente în care mândria ne dă târcoale. Dar ulterior, analizându-ne, ajungem în punctul în care ne dăm seama că adevărata liniște vine în inima omului atunci când își asumă păcatele și neputinţele sale, și nu mai are vreme de păcatele celuilalt.

Este ca în acea poveste în care ni se spune că un om avea doi desagi pe umărul său – în desaga din faţă erau păcatele semenilor, iar în cea din spate erau păcatele proprii. Tot timpul le vedea numai pe cele din faţă, în spate nu avea cum să-și întoarcă capul să-și vadă păcatele.

Parabola de astăzi ne invită să schimbăm un pic desaga – să lăsăm păcatele semenilor în spate – nu noi trebuie să ne îngrijim de ele, ci bunul Dumnezeu este Cel care judecă mai bine, și pe ale noastre să ni le punem în faţă, să le vedem tot timpul și să căutăm să ne îndreptăm.

La finalul Dumnezeieștii Liturghii, ierarhul a binecuvântat lucrările efectuate la exteriorul lăcașului de cult.

sursa: episcopiahusilor.ro