Astăzi, 16 iunie, s-au împlinit nouă ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Iustin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici ai ţării noastre.
Părintele Iustin s-a născut, conform Registrului Matricol al Mănăstirii Secu, la 10 februarie 1919, de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie, în satul Poiana Largului (Petru Vodă), comuna Călugăreni (acum Poiana Teiului), judeţul Neamţ, în familia unor români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif.
În 1936, pe când avea 17 ani, intră frate în Mănăstirea Durău. După doi ani, în 1939, se înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. În anul 1940 va avea loc tunderea sa în monahism (ritual de introducere în cadrul monahismului), iar la doar un an distanţă, hirotonia întru preot. A primit hirotonia la vârsta de 22 de ani.
A participat ca preot militar în al doilea război mondial, apoi a fost întemnițat pe motive politice între anii 1948-1964. Cei 12 ani închisoare i-a petrecut în închisorile de la Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud. Înainte de a fi trimis la „reeducare” la Pitești, a fost trimis să muncească, deținut fiind, în mina de la Baia Sprie. Cea mai mare parte a pedepsei a executat-o în închisoarea din Aiud, perioadă care a fost și cea mai grea din cei 17 ani de detenție.
La finalul celor aproape 17 ani de închisoare, Părintele Iustin spunea că a trăit „cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: să te cunoşti pe tine însuţi pe calea suferinţei”. După evenimentele din decembrie 1989, părintele Iustin Pârvu se întoarce la Mănăstirea Secu, unde slujește ca preot şi duhovnic timp de aproape un an. După doi ani, alături de alţi doi monahi, Ignat şi Calinic, părintele ajunge în satul Petru Vodă, unde întemeiază o mănăstire, pe care o închină martirilor români din închisorile comuniste.
A trecut la Domnul în seara zilei de 16 iunie 2013, la vârsta de 94 de ani.
Închis în celulă, „închis” în mănăstire sau „îngropat în lume”, părintele Iustin n-a făcut decât să reafirme, de fiecare dată, libertatea deplină pe care ţi-o oferă credinţa. Din pilda sa şi a altora învăţăm să fim români şi creştini.
Ne rugăm ca Hristos, Mântuitorul lumii, să-l odihnească în ceata sfinţilor, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţa cea fără de sfârşit.
Veşnica lui pomenire!