(Referendum) Scrisoarea unui preot către un om drag

După mult tumult interior m-am așezat, dragul meu, pentru a așterne câteva gânduri.

Probabil că te întrebi de ce te numesc „drag” și de ce folosesc acest apelativ care aparține unui cadru intim și cald. Îmi ești drag, în primul rând, pentru că văd în tine un frate care poartă, ca și mine, chipul lui Dumnezeu în el. Te văd ca pe un frate, pentru că Hristos ne-a învățat să ne raportăm împreună la Tatăl Său ca fiind și Tatăl nostru. Îmi ești un frate pentru că și eu, și tu suntem chemați să moștenim împreună Împărăția Cerurilor; amândoi suntem invitați în calitate de fii, la veșnicie.

Îmi ești drag, deoarece văd în tine un prieten cu care am împărtășit, poate uneori doar puțin, din bucuriile și tristețile care ne-au cuprins viața noastră. Te privesc cu ochii unui prieten datorită mâinilor întinse de la unul spre celălalt pentru a fi sprijin și ajutor în vreme de nevoie, dar mai ales prin faptul că ne-am invitat reciproc în viața și în familiile noastre, prin amintiri și cuvinte.

Și să știi că îmi mai ești drag și pentru faptul că eu sunt și slujitor al Cuvântului, al iubirii divine întrupate în Persoana lui Iisus Hristos. De aceea îmi sunt dragi toți oamenii (unii mai mult, alții mai puțin, dar aceasta rămâne, nu, secretul nostru?!). Mă gândesc că, în calitatea mea de preot, ți-am ascultat poate mărturisirile și gândurile spuse acolo, sub epitrahil; sau poate cândva ți-am așezat pe cap cununa de mire; și cu aceeași dragoste ți-am născut copilul (sau copiii) în apa Botezului. Au fost poate și momente când, cu lacrimi și durere, ne-am luat rămas bun de la cei dragi, ale căror suflete le-am încredințat lui Dumnezeu și ale căror trupuri le-am coborât în pântecele pământului.

Toate aceste momente m-au făcut să te îndrăgesc pe tine, dar și pe toți cei apropiați ție (soție, copii, părinți...). Și din dragoste față de tine, din iubire față de copiii tăi născuți și nenăscuți, din dorința de a ne dobândi împreună veșnicia, în acest context social zbuciumat și bulversant, ți-am trimis mesaje despre familie. Pentru că știam că îți iubești familia.

Răspunsul tău este cel care m-a îndemnat, după o perioadă de meditare, să îți trimit această scrisoare. Îmi spuneai în mesajul tău să îmi fie rușine pentru că susțin referendumul privind modificarea articolului 48 din Constituția României și că doresc să se specifice că o căsătorie se întemeiază pe relația dintre bărbat și femeie.

Cuvintele tale m-au uimit, m-au întristat și m-au indignat. Apoi le-am recitit de mai multe ori, cu mai multă atenție. ...Și, după o perioadă de aplecare asupra conținutului mesajului, în cele din urmă mi-am zis că ai dreptate: să îmi fie rușine.

Recunosc, îmi este rușine că se cheltuiesc 43 (deși cred că sunt mai puțini) de milioane de euro pe organizarea unui referendum „împotriva unei himere”. Într-o altfel de lume, în care firescul familiei este dat de relația dintre bărbat și femeie, nu ar fi fost cazul să cheltuim o astfel de sumă. Îmi este rușine că am ajuns să organizăm un referendum pentru a consfinți un adevăr. Însă îmi este și mai rușine de miliardele de euro furate din 1990 până acum. Îmi este rușine pentru falimentarea economiei românești, pentru pădurile tăiate fără milă, pentru pământul vândut străinilor... Și parcă e mai mult, cu mult mai mult decât 43 de milioane de euro.

Îmi este rușine de faptul că „2400 de școli au WC-ul în curte”. Probabil sunt mai multe. Dar mă rușinez gândindu-mă la banii care au fost aruncați pe fereastră pentru a „repara” și „moderniza” aceste școli. Sau când mă gândesc la calitatea învățământului românesc, la faptul că fiecare an aduce modificări sistemului de educație, la faptul că elevii de clase primare sau gimnaziale poartă zilnic la școală câte 5-6 kg în spatele lor. Și îmi dau seama uneori că problema învățământului nostru nu stă în WC-ul din curte.

Îmi vorbești despre copii care se culcă flămânzi. S-ar putea să cunosc mai mulți astfel de copii decât tine. Și știu pe alții ca mine, nu eu, care le vindecă durerile și rănile sufletești și  încearcă să le plinească măcar strictul necesar. Îmi este rușine pentru foamea, goliciunea și lipsurile lor. Dar îmi este rușine și de sumele uriașe pe care le aruncăm sub forma „ajutoarelor sociale”, pentru ca mulți dintre părinții acestor copii (nu toți, slavă Domnului!) să umple cârciumile și bodegile din satele românești. Îmi este rușine că în acest fel am anihilat mândria țăranilor noștri, iar lenea a luat cu brio locul hărniciei de odinioară. Mie îmi este rușine. Dar ție?

Mai aduci în discuție spitalele din România, prezența mizeriei și lipsa medicamentelor și a unor condiții care să asigure tratamentul și alinarea suferințelor. Crede-mă, dragul meu, că știu din propria experiență ce înseamnă spitalele din România și ce înseamnă să pierzi pe cineva din cauza condițiilor din spitale. Îmi este rușine cu spitalele pe care le avem, de lipsa de medicamente și de focarele de infecție pe care le găsești în ceea ce ar trebuie să fie mediu steril. Vorbești despre copiii bolnavi de cancer, care nu pot beneficia de tratament la noi în țară. Am întâlnit și astfel de copii și de părinți. Știi, cu mulți dintre ei m-am întâlnit mai întâi prin biserici. Îmi este rușine că trebuie să plece ca să se trateze în spitalele lumii sau ale Europei și îmi este rușine că nu avem fondurile necesare pentru plata tratamentului lor. Dar, în același timp, mă rușinez de banii – deloc puțini – care au fost dați pe renovări interminabile de spitale.

Spui că de 28 de ani nu avem autostrăzi și drumuri bune. Îmi este rușine și de acest lucru. Și eu merg pe aceleași drumuri ca și tine. Dar mă rușinez și pentru faptul că, de 28 de ani, reparăm aceleași străzi și astupăm aceleași gropi mereu. Îmi este rușine că suntem atât de „proști” încât să dăm sute de milioane de euro (sau poate mai mult) unor firme străine, ca să ne facă mai puțin de 100 de kilometri de autostradă.

Mă vei trimite, poate, să caut acești bani pe la biserici și catedrale. A, și pe la referendum. Să știi că banii pentru spitalele noastre nu s-au dus acolo. Nu. Îi vei găsi cu siguranță prin conturi din băncile elvețiene. Din păcate. Dacă am încerca să strângem toți banii furați sau împrumutați pe termen nelimitat, am avea spitale și școli în fiecare cătun din România, iar satele ar fi legate unul de celălalt prin autostrăzi. Îmi este rușine când mă gândesc că am ajuns o țară de hoți! Ție nu?

Rușinea mea nu se oprește aici. Amintești de familiile destrămate, cu părinți plecați la muncă în străinătate și cu copii rămași în grija bunicilor. Am văzut atât de multe familii de acest fel! Și, nu de puține ori, un pumnal îmi străpungea sufletul când auzeam strigătul, nu glasul, unui copil ce își vedea plin de bucurie tatăl sau mama la capătul celălalt al telefonului sau al laptopului. Ce bine că există Whatsapp, Skype sau Facebook! Am cunoscut atâtea familii, multe dragi mie, care încearcă să își găsească un rost printre străini. Mă doare fiecare lacrimă a lor. Îmi este rușine și pentru acest lucru; că eu pot să îmi sărut copii pe frunte în fiecare seară (și mă bucur nespus de aceasta), în timp ce sunt atâția copii ce tânjesc după îmbrățișarea părinților și atâția părinți ce sărută fotografiile propriilor copii. Dar, mai mult decât atât, mi-e rușine că i-am trimis acolo, că i-am „silit” să plece; sau că alții i-au silit și noi nu am făcut nimic pentru a-i proteja. Ție nu?

Reproșurile tale au fost multe. Mi le asum pe toate. Îmi este rușine că suntem o țară în care alcoolismul atinge uneori cote dramatice și că multe familii cad pradă consecințelor nefaste ale consumului de alcool. Dar îmi este rușine că, de 28 de ani, nu am făcut nimic, noi toți, pentru a stopa aceasta.

Îmi este rușine că nu am sădit mai multă dragoste de Dumnezeu în cei din jurul meu și că nu am așezat mai profund cuvântul Evangheliei în inima lor. Probabil, dacă aș fi făcut aceasta, s-ar fi băut mai puțin, oamenii ar fi preferat să își petreacă timpul în compania familiei și nu la locul de muncă sau pe telefon, iar „trupurile femeilor nu ar fi fost folosite pentru a vinde aproape orice”. Mă rușinez că nu pot sta lângă copiii mei și să privesc o emisiune sau un film fără a fi „atacat” cu imagini cu tentă erotică sau sexuală. Cred că și tu treci prin aceleași încercări.

Vrei să își spun de ce îmi mai este rușine? Mi-e rușine de copiii mei. Mi-e rușine de lumea pe care le-o las lor, de viitorul pe care îl pregătesc pentru ei. Îmi este rușine uneori să privesc în ochii lor, pentru că încerc să sădesc în ei dragostea de Dumnezeu și de aproapele, pentru că încerc să îi învăț ce înseamnă bunul-simț, pentru că îi învăț să respecte pe celălalt, chiar dacă e diferit. Și multe altele. Iar lumea pe care le-o pregătim este una a haosului, a tupeului dus la extrem, a minciunii, a hoției, a urii. O lume fără valori morale sau o lume ce își construiește morala după slăbiciunile și patimile noastre. Și sunt atât de multe!

Îmi este rușine să dau ochii zilele acestea cu mulți dintre tinerii care, total dezinteresat, s-au implicat în promovarea referendumului mult hulit. Au fost înjurați, scuipați, jigniți, bruscați, urâți. Și toate acestea pentru că au dorit să se implice și să nu stea pe margine, privind cum alții le decid viitorul. Ce le-aș putea răspunde eu când mă vor întreba de ce oamenii, creștini și promotori ai toleranței, s-au comportat astfel cu ei?

Mi-e rușine când văd că, la 100 de ani de la Marea Unire, societatea românească e scindată, e plină de ură. Mi-e rușine de cei care au apărat țara aceasta, de cei care au murit și s-au jertfit pentru ea, iar noi o vindem pe bucățele. Suntem capabili să renunțăm la orice urmă de românism, dacă se cere de la Bruxelles. Orice, dacă o cere Comunitatea Europeană.

Îmi este rușine când văd cât de mult s-au schimbat valorile noastre. Pâinea și circul sunt mai importante decât sufletul și familia. Ce vom face cu spitalele într-o țară pustie? Ce rost au școlile dotate la cele mai înalte standarde europene, într-o țară fără copii? Îmi este rușine că punem preț pe familie și pe țară. Să înțeleg că le putem vinde pe mai puțin de 43 de miloane de euro? 

Mă gândeam zilele acestea la faptul că îmi este rușine de mine, de păcatele mele. Și Dumnezeu știe că nu sunt puține. Dar cel mai mult îmi este rușine că nu ți-am scris mai devreme, că am tăcut, că am lăsat pe alții să poarte luptele mele. Îmi este rușine că nu am fost „lumină lumii și sare pământului” și, dacă lumea s-a stricat și s-a întunecat, am și eu partea mea de vină. Îmi este rușine să dau ochii cu Dumnezeu.

Însă vreau să îți spun că îmi este rușine de multe lucruri. De un singur lucru nu mă rușinez: de Evanghelia lui Hristos. Mi-e rușine pentru toate celelalte, dar nu de credința mea, de Dumnezeul meu, de Biserica mea. Acestea nu le pot negocia.

Aș dori, totuși, să te întreb și eu pe tine: nu ai nici o vină pentru că nu avem spitale, școli, autostrăzi? Tu nu te rușinezi când privești seara în ochii copiilor tăi? Cum îi vei privi știind că nu ai luptat pentru ei, pentru veșnicia lor, ci ai purtat războaie străine?

Știu că vei avea opinie diferită de a mea. Respect aceasta și te respect și pe tine. M-aș bucura doar dacă și tu m-ai respecta pe mine și ai respecta părerea mea.

Închei prin a-ți mulțumi pentru răspunsul pe care mi l-ai dat. Am putut privi la mine însumi.

„Cu durere și cu dragoste”, omule drag,

Al tău rugător către Dumnezeu,

Preot P.C.H.