Amploarea şi tensiunea dezbaterilor constituie, în sine, cea mai bună replică dată celor ce tratau subiectul drept unul artificial, inventat. Dar de ce s-au stârnit atâtea cu prilejul acestui referendum, de ce atâta tulburare?
Toată dezbaterea pe marginea referendumului care ridică problema clarificării definiţiei căsătoriei în Constituţia României oferă, mai mult decât orice alt eveniment recent, cea mai precisă radiografie a naţiunii noastre. În primul rând, spre deosebire de confruntările politice, adesea ignorate din lehamite sau din alte motive, acum tema a fost una de interes absolut general – am auzit că până şi elevii fără drept de vot au ajuns să dezbată subiectul, în grupurile lor. În al doilea rând, problema căsătoriei, în special, şi a familiei, în general, s-a dovedit a fi de strictă actualitate. Amploarea şi tensiunea dezbaterilor constituie, în sine, cea mai bună replică dată celor ce tratau subiectul drept unul artificial, inventat.
Dar de ce s-au stârnit atâtea cu prilejul acestui referendum, de ce atâta tulburare? Teologic, există un singur răspuns, cel care face trimitere la profunzimile oricărei fiinţei umane: „ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35). Dacă am avea puterea de a ne face o evaluare sinceră a modului în care am reacţionat şi ne-am raportat la problema ridicată de referendumul iniţiat de Coaliţia pentru Familie, ne-am vedea limpede nivelul spiritual, duhovnicesc. A fost un excelent prilej de autocunoaştere. E valabil, în primul rând, pentru cei care au fost pro referendum, dar de o manieră agresivă, pătimaşă – din fericire au fost puţini, cel puţin din câte am sesizat eu. Pe unii ca aceştia îi ceartă Însuşi Mântuitorul, prin cuvintele: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 55). Îndemnul meu a fost mereu acesta: Dăm sfaturi celor care cer, oferim răspunsuri celor care întreabă, nu ezităm să explicăm şi să lămurim lucrurile. În rest, doar dăm mărturie despre credinţa şi convingerea noastră cu fermitate, cu insistenţă chiar, dar cu duh de pace. Altminteri, se face jocul diavolului care reuşeşte să dezbine, să înverşuneze, să întunece minţile.
Nu discut – nu am nici căderea, dar nici dorinţa – despre reacţiile celor care au fost împotriva referendumului pe motiv de apartenenţă la grupul LGBT. Însă cei care au respins referendumul pe motiv de simpatie faţă de homosexuali - care le sunt colegi, prieteni, rude – sunt victima a două confuzii. O parte consideră că dacă ei „sunt oameni de treabă", atunci „ce avem cu ei?". Faţă de ei, ca persoane, evident că nu poţi „avea ceva". Dar referendumul nu este îndreptat împotriva lor, ci împotriva ideologiei neo(sexo)marxiste care doar se foloseşte de „minorităţile sexuale" pentru a introduce în societate – în legi, în şcoli, în instituţii publice – elemente care reprezintă un grav atentat la sănătatea familiei şi mai ales a copiilor. Altă parte a avut (are) simpatie faţă de cauza LGBT din motive de viaţă pătimaşă, dar şi pentru a mai uşura – ce amăgire! – din povara propriului păcat. Omul gândeşte cam aşa: „Dacă un cuplu de homosexuali va avea aceleaşi drepturi ca unul heterosexual căsătorit (deşi conştiinţa îmi spune că e păcat mare sau că nu e de dorit să ai această patimă), cu atât mai mult ceea ce fac eu trebuie considerat ca fiind firesc". O astfel de atitudine am văzut, de exemplu, la persoanele care trăiesc necununate sau care schimbă des partenerii. Oamenii sar ca arşi când spui ceva pe orice temă cu semnificaţii morale pentru că îi mustră propria conştiinţă şi, de fapt, reacţionând, pe ei înşişi se apără şi propriul mod de viaţă.
Pentru a trece în revistă celelalte reacţii care completează tabloul general, voi reda mai întâi un text pe care domnul Andrei Pleşu l-a postat în data de 3 octombrie a.c., pe dilemaveche.ro.: „Mi se spune că circulă pe net o frază dintr-un text al meu de-acum doi ani, folosită manipulatoriu pentru a mă face părtaş «convenabil» la campania pentru referendum. Ţin să precizez că nu voi vota, pentru că e vorba de un referendum care, pe lângă formularea ineptă din întrebare (cum să fiu de acord cu schimbarea constituţiei în general, adică să dau dreptul oricărui potentat rău-voitor să-mi modifice viaţa?!), valorifică în mod impur un interes politic în care nu cred, o anumită ignoranţă din rândurile electoratului şi un capital de intoleranţă şi judecată tăioasă a «aproapelui» care n-are nimic de a face cu creştinismul. E inadmisibil ca un text al meu, rupt dintr-un context mult mai nuanţat, să fie folosit şmecher de inşi cu care n-am nimic în comun”.
Am citat integral textul, pentru a evita etichetarea de „şmecher”. Mai întâi amintesc, în treacăt, observaţia pertinentă a unei doamne, la secţiunea comentarii: „Adică interesul politic, ignoranţa şi intoleranţa ar putea fi valorificate şi în mod pur?”. Apoi, ţin să precizez că pentru mine, personal, domnul Pleşu va rămâne mereu în memorie ca autor al unor texte sau volume precum „Parabolele lui Iisus”. Rândurile citate mai sus constituie cel mai trist text scris de domnia sa, fiind însă relevant pentru starea de spirit a unora dintre concetăţenii noştri. Spun trist, pentru că nu credeam că un intelectual de talia domniei sale poate fi manipulat cu atâta uşurinţă. Cum să pui la îndoială felul în care e formulată întrebarea de pe buletinul de vot, când tocmai asta prevede legea? De ce nu a avut aceeaşi reacţie şi în 2003, la referendumul de atunci, care a avut pe buletin fix aceeaşi întrebare (în conformitate cu Legea referendumului din 2000)? Domnia sa se înscrie, astfel, în categoria celor ce, sătui – pe bună dreptate, de altfel – de unele jonglerii legislative ale diferitelor guvernări, au lăsat suspiciunea să se generalizeze şi să le paralizeze şi cea mai elementară logică.
Pe de altă parte, dacă şi românii de la 1918 ar fi gândit la fel, că un om politic sau altul, că un partid sau altul au de câştigat, cu siguranţă că nu se mai făcea Marea Unire. Credeţi că atunci nu au fost multe voci, inclusiv din partea unor intelectuali care se împotriveau Unirii? Dar asta ne arată de ce noi, cei de azi, nu avem acum un „proiect de ţară”. Pentru că preferăm, din suspiciune (ridicată la rang de prudenţă deşteaptă), să nu mai facem nimic. Pentru că preferăm să fim complici la distrugerea unei instituţii fundamentale precum familia, doar ca alţii să nu aibă nici cea mai mică şansă de a profita politic de acest gest eminamente civic, precum votul pentru referendumul iniţiat de 3 milioane de români. Pentru că, spre deosebire de acum 100 de ani, când intelectualii au avut curajul de a se pronunţa public – pro sau contra –, cei de azi, în marea lor majoritate, s-au ascuns. Iar asta a contribuit decisiv la scăderea nivelului dezbaterii.
Lucrurile nu se vor opri aici, este evident, indiferent de rezultatul referendumului. Aşadar, timp pentru alte dezbateri va mai fi. Intelectualii, mai ales formatorii de opinie, sunt chemaţi să-şi spună punctul de vedere lucid, fără patimă, dar şi fără frica de a fi linşaţi public de promotorii teroristei corectitudini politice. Voi vorbi despre aceasta într-un articol viitor, mai ales în contextul în care zilele trecute s-a lansat un volum edificator pentru vremurile în care trăim: „Noile religii seculare. Corectitudinea politică, tehnologiile viitorului şi transumanismul”, al neobositului profesor Nicu Gavriluţă.