Schimonahul Serafim – făclia din Dealul Mare

Schimonahul Serafim de la Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului” - din Dealul Mare - Hadâmbu, recent strămutat la cele veşnice, de-a lungul celor 93 de ani ai vieţii sale (12 octombrie 1925 - 4 decembrie 2018) – o viaţă pusă sub semnul viselor, vedeniilor şi a rugăciunii, precum a marilor vizionari de odinioară, dar şi a războiului nevăzut cu cei răi – a impresionat semenii atât ca mirean până la 75 de ani, cât mai ales după această vârstă, ca monah îmbunătăţit, prin simplitate, sensibilitate, cuminţenie, omenie şi foarte mult bun simţ; virtuţi care, astăzi, din păcate, se întâlnesc din ce în ce mai rar. Şi-a dorit de tânăr să fie călugăr, dar la dorinţa părinţilor săi la 28 ani s-a căsătorit cu Elena Ungureanu, o fiică credincioasă a Bisericii, şi Bunul Dumnezeu i-a binecuvântat cu trei feciori. Însă, deşi căsătorit, nu i-a lipsit toată viaţa pravila de la miezul nopţii, prescrisă călugărilor. Se ruga împreună cu soţia sa care, şi ea, era o pravilistă convinsă. În casă avea un perete plin cu icoane, iar seara, după ce îşi citea pravila, făcea câte trei închinăciuni la fiecare icoană şi apoi o săruta.

Dimineaţa, când pleca la serviciu – fie la Antibiotice unde a lucrat ca operator chimist, fie la Petrom unde a lucrat ca şef de staţie, fie la magazinul privat din Dealul Copoului – se ducea mai întâi la icoane, făcea câte trei metanii şi le spunea sfinţilor că pleacă, rugându-se lor să aibă grijă de el, de părinţii şi de fraţii lui. La întoarcere, deşi era obosit de zăduful zilei, se retrăgea singur în cameră, aprindea candela, trei lumânări, le mulţumea pentru ajutorul primit şi citea cele rânduite de duhovnic; în plus, citea Acatistul Sfintei Treimi.

Deşi ducea viaţă de familist, schimonahul Serafim a trăit paradoxal o viaţa cvasi-monahală, inima fiindu-i animată dintotdeauna de setea de cunoaştere, prin rugăciune, a tainelor vieţii veşnice.

Cuvântul Sfintelor Scripturi, încă din tinereţe, i-a fost hrană şi băutură sufletească, iar biserica satului adăpost. A fost un om al dragostei, al păcii, al smereniei, al trezviei, al postului, al privegherii şi al rugăciunii; toate acestea la un loc au fost cele care i-au conturat nobleţea sufletului.

În rugăciune a căutat în permanenţă comuniunea cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu Măicuţa Domnului şi cu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, cărora le citea neîncetat acatistele.

Se spune că pe vremea când îşi construia cavoul în cimitirul satului, i s-au arătat în vis Arhanghelii Mihail şi Gavriil, care i-au spus: «Îţi faci cavou? Da, fă-ţi cavou, dar când te va întreba cineva, să-i răspunzi: Da, îmi fac cavou, dar nu-mi trebuie. Locul tău nu este aici. În seara aceasta îţi vom arăta unde îţi este locul».

Aşa se face că, în ajunul sărbătorii Sfântului Ilie, din anul 2000, fratele Gheorghe, că aşa îl chema din botez, s-a pornit spre Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului” din Dealul Mare – Hadâmbu cu gândul să se facă monah şi monah s-a făcut.

Nu se poate exprima în cuvinte bucuria pe care a avut-o fratele Gherasim – nume primit la tunderea în rasofor (2002) – când în 2004, la Buna Vestire, a fost tuns ca monah cu numele Serafim. Era bucuria unei vieţi de mult dorită. Acum, pe lângă faptul că părinţii îl integraseră în obşte, avea, în plus, un părinte duhovnicesc care purta grijă de formarea şi creşterea lui spirituală.

După ce s-a călugărit, s-a străduit să fie pe măsura voturilor şi a făgăduinţelor făcute, care de multe ori – trebuie să recunoaştem – depăşesc limitele puterii omului.

Schimonahul Serafim a dobândit un mod autentic de a fi, graţie rugăciunii neîncetate la scumpii lui sfinţi, aşa cum le spunea el, de care se simţea legat sufleteşte; viaţa lui se insera, totodată, armonios în viaţa şi grijile semenilor.

Nevoinţele la care se supunea liber-consimţit – sub inspiraţia Sfântului Duh – amintea de nevoinţele părinţilor deşertului; de altfel, nevoinţele lui erau cunoscute părinţilor şi fraţilor din mănăstire, chiar şi miilor de pelerini care se perindau prin magazinul bisericesc, în care îşi împlinea ascultarea, şi cărora le vorbea, ca un bunicuţ sfătos, cuceritor şi convingător.

Mânca doar trei zile pe săptămână, dormea numai câteva ore, uneori pe un scăunel, şi citea zilnic câteva acatiste.

Dacă cineva i-ar fi adunat lacrimile vărsate de el la rugăciune, de la vârsta de 13 ani, de când a început să se roage mai intens, şi până la cei 93 ani, ar fi adunat câteva vase cu lacrimi.

Prin viaţa lui cuviincioasă, prin voturile depuse, prin declaraţia lui de conştiinţă şi prin legământul lui în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos – rostit în două rânduri – la primirea celor două schime: schima mică – călugăria în 2004 – şi schima mare – în postul Sfinţilor Apostoli „Petru şi Pavel” a anului 2017 – în auzul martorilor, n-a făcut altceva decât să afirme credinţa lui în nemurire.

Mesajul pe care l-a transmis celor din jur – prin modul său de a fi – a fost unul exemplar.

Deşi nu era preot, mulţi credincioşi îl căutau şi întâlnirea cu el era un fel de bucurie pascală pentru ei.

Sfaturile lui izvorâte din inima unui călugăr smerit şi evlavios, liniştit şi blând, care deşi intrase în viaţa monahală în ceasul al doisprezecelea, o trăia cu intensitatea celor intraţi din ceasul întâi, erau balsam pe sufletele lor mult încercate. Se nevoia în sărăcie pentru Dumnezeu şi pentru scumpii lui sfinţi, atât de apropiaţi inimii sale – singura lui bogăţie personală fiindu-i icoanele din chilia sa – cu nădejdea dobândirii unei comori ce nu se împuţinează – viaţa cea veşnică.

Viaţa monahală şi-a trăit-o clipă de clipă, în ritmul şi cadenţa fericirilor, ca pe o conştientizare progresivă a mesajului lui Hristos, a dragostei faţă de „Măicuţa Domnului şi faţă de scumpii sfinţi ai Bisericii”, pe care a experimentat-o prin multe războaie nevăzute, vise şi vedenii, din timpul zilei şi din timpul nopţii.

Schimonahul Serafim a ales viaţa monahală ca pe o cale de accedere la sfinţenie. A renunţat la familia sa – soţie, copii şi nepoţi – şi, deopotrivă, la lume, nu pentru că le-ar fi considerat rele. Nicidecum! Ci pentru că – încă de tânăr – şi-a dorit viaţa cea în Hristos, trăită în Duhul Sfânt; se simţea bine în haina monahală.

Despre schimonahul Serafim nu s-a putut spune niciodată nimic de rău; el a fost un monah care s-a numărat printre asprii nevoitori din lumea monahală.

Însă, celui care doreşte să-l cunoască mai bine pe părintele Serafim îi recomand să citească jurnalul său, publicat în anul 2014 sub titlul: Viaţa Părintelui Serafim între vedenii, vise şi realitate, jurnal care se află spre vânzare la magazinul mânăstirii.

Cartea cuprinde două părţi:

Prima parte se bazează pe cele consemnate de cuvioşia sa până la intrarea lui în monahism şi încearcă să-i reconstituie viaţa de mirean cu vocaţie călugărească.

Partea a doua cuprinde câteva cuvinte de folos adresate pelerinilor închinători, dintre care amintim: despre scumpele lui icoane; despre bucuria de a dărui şi cumpăra icoane; despre cum l-au scos dracii din biserică; despre cum se poate pune început bun; despre bârfă, care este otrava sufletului; despre beţie, care este distracţia diavolilor; despre fumat, care este o sinucidere lentă dar sigură; despre folosul rugăciunii; despre nenumăratele locuri de muncă din iad; despre credinţă, ca remediu al oricărei boli; despre cum se distrează diavolii în timpul liber; despre cum s-a vindecat el însuşi de cancer ş.a.

Desigur, cartea merită citită nu pentru că în ea aflăm povestiri asemenea celor consemnate în Pateric, ci pentru că ne propune o viaţă duhovnicească, concretă, care nu trebuie judecată după rigorile teologiei scolastice, ci după credinţa lucrătoare în Dumnezeu şi după faptele fiecăruia, în relaţie cu semenii.

Schimonahul Serafim a fost un monah dintre cei buni din lumea noastră monahală de la începutul mileniului III – o lume care este pe cât de unitară, pe atât de bogată în nuanţe.

Schimonahul Serafim a murit ca un sfânt. Mi-au spus părinţii că, târziu, în noaptea zilei de 4 decembrie, pe la straja a doua, l-a rugat pe fiul său, care îl însoţea, veghindu-i suferinţele, să se retragă pentru că lui i-a venit ceasul ca să se retragă Dincolo. Şi, la nici zece minute după ce a rămas singur, s-a retras aşa după cum i-a fost viaţa – discret şi fără prea mult zgomot.

Suntem încredinţaţi că, astăzi, ostaşul lui Hristos, pentru modul în care şi-a împlinit ascultarea în slujirea mănăstirii şi, implicit, a lui Dumnezeu, va primi un loc binemeritat, după cuvântul lui Dumnezeu rostit prin gura profetului, care zice: „Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor” (Isaia 56, 5).

Aşadar, iubiţii mei, şi la Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului” din Dealul Mare - Hadâmbu se pot naşte sfinţi!