Simpozionul „Europeanul, și nu numai creștinul…” – Lecturi multidisciplinare ale operei lui N. Steinhardt

Marți, 13 mai 2025, în Sala „Iustin Moisescu” din cadrul Ansamblului Mitropolitan Iași, s-a desfășurat simpozionul intitulat „Europeanul, și nu numai creștinul… Lecturi multidisciplinare ale operei lui N. Steinhardt”, un eveniment interdisciplinar de profundă actualitate, organizat de Conf. univ. dr. Emanuela Ilie și Lect. univ. dr. Paula-Andreea Onofrei, ca rezultat al unei colaborări între Facultatea de Litere, Facultatea de Teologie Ortodoxă și Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Simpozionul a reunit cercetători, teologi, istorici și oameni de cultură într-un dialog viu despre identitate, memorie și vocația libertății în Europa contemporană.

Vorbitorii, care au subliniat multiplele perspective din care poate fi abordată opera lui Steinhardt, au fost:

• Prof. univ. dr. Ioan Alexandru Tofan (Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice),

• Prof. univ. dr. Antonio-Mihail Patraș (Facultatea de Litere),

• Conf. univ. dr. Emanuela Ilie (Facultatea de Litere),

• C.S.I. Cătălina Mihalache (Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” al Academiei Române),

• Lect. univ. dr. Paula-Andreea Onofrei (Facultatea de Informatică),

• Lect. univ. dr. Loredana Cuzmici (Facultatea de Litere),

• Asist. univ. dr. pr. Petru Cernat (Facultatea de Teologie Ortodoxă).

Manifestarea a făcut parte din „Săptămâna Europeană la UAIC”, ediția a V-a.

Evocarea monahului Nicolae Steinhardt a constituit nucleul simbolic al întâlnirii. Acesta este una dintre cele mai complexe și luminoase figuri ale culturii și spiritualității românești din secolul XX. Născut într-o familie evreiască din București, a fost botezat în Biserica Ortodoxă în închisoarea de la Jilava, în anul 1960, experiență care i-a marcat profund întreaga existență ulterioară. Este cunoscut mai ales prin opera sa, Jurnalul fericirii, o mărturie unică despre convertirea la creștinism, suferința în detenția comunistă și asumarea credinței ca formă de eliberare lăuntrică. Monahul de la Mănăstirea Rohia rămâne o prezență spirituală luminoasă și, totodată, neliniștitoare. El nu este un simplu opozant al comunismului; nu este anticomunist în sensul vulgar al reacției, ci necomunist, adică orientat conștient în afara structurii de gândire impuse de regim, cu o eleganță și o viziune profund evanghelice.

Nicolae Steinhardt a fost un intelectual rafinat, cu o cultură europeană solidă, absolvent de Drept și Litere la Universitatea din București, și doctor în drept constituțional. A avut o activitate publicistică intensă în perioada interbelică, fiind apropiat al grupării revistei Criterion și prieten cu personalități precum Emil Cioran, Mircea Eliade și Constantin Noica.

După 1953, a ales să înceteze orice corespondență, conștient fiind de supravegherea constantă din partea regimului. În tăcere, a început să trimită cărți în țară și în străinătate cu o hărnicie ce amintește de cronicarii de odinioară — un zel aproape monahal al cuvântului scris. Timpul său, prin frământările și dilemele spirituale, seamănă izbitor cu al nostru: frică, conformism, căutare de sens, confuzie morală. În 1959 este arestat în celebrul proces Noica-Pillat, refuzând să-și trădeze prietenii. Condamnat la 13 ani de muncă silnică, cunoaște ororile gulagului românesc, dar și o profundă transformare interioară. Botezul său în celula închisorii marchează un nou început: devine din acel moment un „călugăr lăuntric” și mărturisitor al credinței. După eliberare, în 1964, a lucrat ca bibliotecar la Mănăstirea Rohia din Maramureș, unde s-a retras definitiv în 1980, devenind monah. Aici a continuat să scrie, să primească vizitatori și să exercite o influență tainică asupra celor care îl căutau pentru sfat sau întărire sufletească.

Deși pentru contemporanii săi a fost adesea perceput drept „zurbagiu”, incomod, neînregimentat în niciun sistem, Steinhardt și-a asumat această marginalitate ca formă de mărturisire. Pentru nimic în lume nu ar fi acceptat compromisul. A rostit adevărul acolo unde ceilalți tăceau, cu prețul liniștii, dar în numele libertății. Nu întâmplător, el avertizează: „Creștinismul este adesea confundat cu prostia”, tocmai pentru că adevărata noblețe creștină nu este agresivă, dar este fermă, iar libertatea, cea autentică, este în cele din urmă cel mai de preț dar al lui Dumnezeu. A fost, totodată, un om de o nobilă politețe, un „gentleman creștin”, un om al onoarei și al eleganței morale. Nichita Stănescu l-a descris pe Steinhardt ca pe „o duminică” — o prezență care aduce pace și sens —, iar cei care l-au cunoscut personal sau prin scrierile sale l-au perceput ca pe un „general spiritual”: riguros și cald în același timp, uneori considerat excentric sau „zurbagiu” de către cei care nu-i înțelegeau profunzimea.

Simpozionul „Europeanul, și nu numai creștinul...” s-a dovedit a fi mai mult decât o conferință academică. A fost o întâlnire a conștiințelor. A adus în fața participanților nu doar o idee, ci o chemare: aceea de a fi europeni și creștini în același timp, de a nu confunda tăcerea cu înțelepciunea, nici conformismul cu noblețea. De a fi, asemenea lui Steinhardt, mărturisitori ai unei libertăți care nu poate fi cumpărată și nici învinsă.

„Să fim deci mai puțin convinși, noi, intelectualii și deținuții politici, că toată lumea se omoară după libertate. Să fim deci mai puțin siguri că oamenii sunt dispuși să riște. Drepturi, da, câte vrei, dar riscurile le consideră a fi piedici, intrigi, insulte.”
— Nicolae Steinhardt

(Asist. univ. pr. Petru Cernat, stud. Carp V. Adelin)