În perioada 1-2 noiembrie, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, Departamentul Misiune pentru Tineret al Arhiepiscopiei Iașilor a organizat, pentru 25 dintre „Voluntarii Sfintei Parascheva”, o vizită cultural-istorică în Basarabia, la românii de peste Prut. Această vizită a fost o răsplată binemeritată după efortul depus de voluntari în perioada sărbătorii Sfintei Parascheva.
Călătoria a început cu participarea la Sfânta Liturghie în Catedrala veche „Sfântul Gheorghe”, într-o atmosferă de rugăciune și bună rânduială, întrucât am găsit adevărate cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul care spunea că „Sfânta Liturghie sfinţeşte”, sfințind atât Darurile, cât și călătoria noastră.
Primul popas a fost la cetatea Soroca unde au putut vedea și afla, nu doar din cuvinte, câteva lucruri despre istoria atât de bogată a neamului românesc. Cetatea, cu un stil arhitectural aparte, a fost ridicată din lemn de Ștefan cel Mare, iar mai apoi reconstruită din piatră de Petru Rareș, fiul său. Avea scopul de a proteja Moldova de invaziile tătarilor, fiind situată chiar la granița țării Moldovei, pe malul râul Nistru. Ce sentiment a stârnit acest prim obiectiv în sufletele tinere? Dor de ceva nedefinit, un gust dulce amărui după o istorie comună.
Pașii ne-au purtat apoi spre Parohia românească „Sfinții Martiri Brâncoveni” din Soroca, o biserică în stil maramureșean, construită numai în șase luni care ne-a amintit, din nou, că Basarabia este pământ românesc.
Ultimul loc vizitat în prima zi a fost complexul monastic de la Japca, singura mănăstire din Basarabia care nu a fost închisă în timpul regimului comunist. Aici am putut vedea biserica rupestră cu hramul „Înălțarea Sfintei Cruci”. Prezentul s-a împletit cu trecutul, oferind o imagine despre frumusețile raiului atât prin mica biserică săpată în stâncă, care amintea de dorul de pustie și de Dumnezeu a monahilor și monahiilor de altădată, cât și prin ospitalitatea maicilor viețuitoare în acest sfânt locaș.
A doua zi am vizitat Mănăstirea Saharna, care ne-a întâmpinat într-un cadru de poveste. Pe o cărare îngustă am ajuns la „izvorul minunilor”, izvorul monahului Bartolomeu, care are apă tămăduitoare. Mai apoi pașii ne-au purtat la cascada „Groapa Țiganului”, înaltă de 5 metri. Singurul sunet care tulbura liniștea acelui loc era căderea apei. La vederea cascadei, preț de un moment, cât să fie cuprins într-o fotografie pentru eternitate, s-a lăsat liniștea, dar imediat după, aceasta a fost curmată de glasurile vesele și exclamațiile pline de încântare.
Continuând cățătoria noastră am ajuns într-un nou cadru pitoresc: bisericile rupestre de la Țîpova, cele mai vechi biserici săpate în piatră din România Mare. Se spune că pe aceste tărâmuri binecuvântate s-a căsătorit Ștefan cel Mare cu doamna Maria Voichița. Astfel aceste locuri dau mărturie despre dreapta rânduială și dreapta credință a înaintașilor noștri.
De pe lista cu obiective pe care le-am vizitat nu putea lipsi Mănăstirea Curchi, unul din cele mai însemnate monumente ale arhitecturii basarabene. În cadrul acestei mănăstiri am putut vedea talentul omului pus în folosul umanității și a lui Dumnezeu, cele cinci biserici din cadrul complexului având un stil aparte și grăitor, un loc care spune „doar faptele bune și lucrurile frumoase au sens, doar bunătatea are haz”. Aici am cântat troparul ocrotitoarei noastre, Cuvioasa Parascheva, ocrotitoare nu numai a Iașiului, ci și a întregii Moldove.
Printre ultimele puncte vizitate a fost rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi. Urcând spre mănăstirea săpată în calcare sarmațiene, drumul prăfuit făcea călătorul să plece cu gândul la nemurire și la frumusețea locurilor înalte. Numai un suflet mic putea rămâne nemișcat de acea capodoperă. Când omul e tăcut, pietrele dau mărturie despre Dumnezeu și despre înțelepciunea cu care El le-a făcut pe toate, iar asta au încercat să audă cei care au călcat prin acele locuri.
În capitala țării, la Chișinău am văzut Arcul de Triumf - care ne-a purtat cu gândul la Bucureștiul nostru - și măreața și tăcuta Catedrală a „Nașterii Domnului”. Prin tăcerea ei, ea ne-a vorbit despre credințele de veacuri ale poporului român.
Și soarele și-a cunoscut apusul său, s-a făcut noapte și am pornit spre casă. Dar cu ce am pornit spre casă? Cu mărturile date de pietrele și locurile prin care au călcat oameni sfinți, cu amintirea oamenilor care ne-au zâmbit și ne-au vorbit pe parcursul călătoriei, cu dorințe mai înalte și cu năzuința înălțării de rugăciuni mai dese către cer. Cât de puțin am dat noi și cât de mult am primit! Ne-am întors îmbogățiți duhovnicește, cu prietenii mai strâns legate de amintirile și experiențele trăite împreună. (Bogdan Vezeteu, Elena Strahotin - voluntari ai Departamentului Misiune pentru Tineret)